Desertaciune

Desertaciune

La examenul de azi dimineata, toti erau ciufuliti, de parca am fi dormit toti la facultate, unul peste altul. Epuizati dupa examenele de economie si in asteptarea celor de drept penal si administrativ. Eu eram la fel de obosita, desi nu invatasem nimic de o saptamana. Nu am dormit nimic totusi, si cele doua ore in care am stat in pat am tremurat de la cafeina, frig si inca ceva.

M-au plictisit teribil cele vreo 4 examene, majoritatea cu cel putin un subiect din criza financiara. Anul asta, la putinele cursuri la care am asistat, mi-a fost foarte greu sa ma concentrez. Mi-a fost greu si sa invat. Cumva imi lipseste puterea de a ma autoconvinge ca ma intereseaza in vreun fel toate astea. Eu, candva exemplul perfect de ambitie, as lua acum cu bunavoie un curs despre economia resurselor interne.

Undeva in fundal, prietenul imi tot oferea pe tava teoria lui de viata. O stiu pe de rost, parca il aud si acum: “traiesti din accident in accident si iti merge totul prost din lipsa de organizare. iar chestiile pe care trebuie sa le faci trebuie facute fiindca asa castigi bani pe care sa ii folosesti in a face ce iti place tie”. Il admir pe omul asta, chiar il admir. Nu i-as recunoaste-o niciodata in fata, desi presupun ca citeste chiar acum. Ii iese totul perfect, e perfect organizat, banii ii curg, are timp de vacante, e inteligent si matur. Pe de cealalta parte, la un click departare, Darius face turul Europei cu o trotineta. Parca prefer a doua varianta.

Criza asta financiara ma lasa rece. Isterie totala. Profesorii deja sunt iarasi in greva, rastimp in care eu voi citi probabil romane. Mor copiii in Gaza, dar mor si pe strada, in frig, in timp ce vreo mama inconstienta le rupe manuta mestecand vulgara seminte. Bine ca mai adopta Angelina Jolie cate unul , vanitatea unora face macar o data pe an ceva bine. Si da, o lasa criza asta ceva oameni pe drumuri, da cu vointa isi gasesc altceva. E bine sa ai ambitii.

Doua pareri.

Productivitatea mea azi nu s-a ridicat nici macar la doua randuri, poate doar la multa cafea si la o durere de cap extravaganta si metalica. Si ma cuprinde acelasi sictir existential dintotdeauna, un fel de coama zburlita mascata intr-un mult prea dramatic drum spre esafod. Mintea si corpul isi refuza succesul, lumea ma enerveaza si timpul ma scoate din sarite. Camera imi e ostila, visele la fel, orice as face as fi nemultumita si asta ma nemultumeste infinit mai tare.

Nu vreau sa fiu coerenta, fiti draguti.

E simplu. Dragostea e erectie fiindca nu exista muschi, nerv, fibra care sa isi doreasca departarea, iar tu nu esti decat un pointer stangaci: un pointer ti-e madularu, si sufletu si sanii si vointa, toate orientate ferm si erect spre celalalt. Si nu exista obisnuinta, nici poli care se resping: dragostea e o erectie, stii de ce? Fiindca niciodata, dar absolut niciodata nu cobori de pe varful picioarelor. Vrei mai mult si mai mult, mai multa fericire, mai multa viata, mai multi copii, mai mult sarut, mai mult sex, mai multa caldura, mai multa ploaie, mai mult ras, mai mult plans, mai multa muzica, mai multa apropiere, mai mult spatiu si mai mult timp in care sa fii lasat in pace si sa te bucuri.

Fara sa te sufoci, fara sa te plangi, fara sa inventezi scuze, fara sa te dai intelectual, bogatas sau papusel. Dragostea nu e: bani, efort, ciuda, orgoliu, zgarcenie, lasitate,acomodare, comoditate sufleteasca, compromis, indiferenta, inselatorie, razbunare, interes, schimbare-ca-vremea. De asta e dragostea erectie si nu pula fleasca. Fiindca daca vrea, trece si prin perdea.

Apropo, ma enerveaza tot mai tare termenul de relatie. Relatia insemna odata asumarea constienta de responsabilitati si respectul fata de celalalt, in spirirtul dragostei. Adica pana la urma o nimica toata, ceva natural si evident. Fara prea mult efort. Nu inteleg “relatia” bazata pe nimic. Nu inteleg “sa ne lucram relatia”, eu cred ca ea are personalitatea ei si face bine mersi si fara couples counseling si house chores.

Nu stiu cand am inceput sa avem pretentii asa de mari, incat unii au ajuns sa incurce premisele unei relatii, adica dragostea- si tot ce implica ea: respect, fidelitate, prietenie- cu niste asteptari aproape sociale: ca si cum un necunoscut total s-ar muta peste noapte cu tine si tu i-ai lipi instantaneu regulile de convietuire pe frigider.

Si tot nu vreau sa fiu coerenta.

Inca ceva. Ati observat ca toti sunt project manageri in ziua de azi? Totul e un mare proiect si toti sunt project-manageri; totul e gestionabil, orientabil, rezolvabil, organizabil, trainabil si fucking estimabil. Si relatiile sunt un proiect, de casatorii sa nici nu mai vorbim.

Si cand ne futem devenim project-manageri. Executives.

Primim o relatie. Una greu gestionabila, atat de greu incat seara sa ajungem obositi in pat de atata relatie.

Nu raspundem decat in fata celor care ne obliga sa raspundem: patroni, superiori si din pudoare, etichetata prost civilizare, in fata unor straini. Partenerul de proiect ne e egal si deci inferior.

Imi place Valentine’s Day, apropo. Sunt probabil una dintre putinele persoane care se amuza de indignarea celorlalti si de acelasi previzibile reactii: descrieri ale societatii consumeriste, vai, atat de orbitoare, de dezgustatoare, de plasticate; nostalgii ale Dragobetelui care oricum nu s-a sarbatorit niciodata; relatari despre refuzul, atat de personal, de a nu se alinia la conventiile americanismului, consumerismului, caci dragostea se sarbatoreste in fiecare zi si nu o data pe an.

Ma faceti sa rad. Pe langa faptul ca ar trebui sa fiti multumiti de o ocazie de a bea, dansa, iesi intr-un club, oferi o carte sau o floare, pe langa faptul ca neuronii nu vi se ard decat pe o critica lasciva si infinit banala- care cum poate fi decat sociala? -in loc sa profitati simplu de un gest frumos, voi sunteti mai multi decat cei ce vand inimioare fluorescente pe 14.

Caci bine zicea omul, banalitatea s-a nascut la oras.

A reinventa un cliseu in tine (durerile facerii)

Am avut azi noapte un vis ciudat, ceva intre o revelatie, un film american de duzina si o productie Disney. Se facea ca eram nustiuunde si ca baiatul de langa mine se transformase brusc intr-un soricel. Soricelul se bagase sub bluza mea si fugea in viteza peste tot, in timp ce ii tipam lu fratemio sa se uite. Cred ca avea inca fata de baiat, dar avea sigur picioare de soricel, ca alergarea aia pe piele ma inspaimanta.

Cand sa ma uit , in pat (ca stateam toti in pat, si nu, eu si baiatul nu cred ca faceam nimic deosebit acolo. sau?) se urcase o matza. Neagra. Fioroasa. Cu o coada lunga, ridicata, in semn de atacare a soricelului. Eu nu puteam sa il apar ca nici nu mai stiam pe unde ii, dar am rasuflat usurata cand am vazut cainii, trei la numar, cu tot atatia stapani, de neam masculin. M-am bucurat ca pisica se va speria, dar intr-o fractiune de secunda un caine a sarit si i-a mancat si spart in acelasi timp capul pisicii si s-a rebalansat spre sol. Silence. Straight face. O pisica fara cap. Frica. Trei caini si trei stapani violenti si nepamanteni. Mare frica.

Noapte. Petrecere. Fetele primeau fara voia lor compania celor trei baieti care parca acum nu aveau caini, desi pareau ei insisi cainii de dinainte. Doi dintre ei mi-au impins si mie unul. Frica, frica mare. L-am vazut si pe baiatul-soricel, de data asta transformat inapoi in baiat, insa fugind intre stalpi intocmai ca si soricelul.

Bun, deci am ramas la frica. Nu trecea. Incercam diferite tactici cum ar fi cea de a-l face sa ma placa gandind “please don’t hurt me”. Pupam, mangaiam. Intr-un tarziu, mi-am dat seama ca baiatul era acum inofensiv, chiar dragutz, si nu ma mai deranja sa pup, dar ma enerva ca nu vorbeste. Aveam impresia ca ii este frica, frica de frati, frica nu de mine, ci de ce ar putea sa imi faca. Bolborosea ceva intr-o limba necunoscuta. Aici intervine partea cu filmul de duzina.

Intr-un tarziu am aflat ca noaptea, fratii sunt inofensivi, dar o data cu lumina soarelui devin niste fiare care ucid tot. Da, stiu, va dati ochii peste cap. Inutil de zis, o data cu lumina, mergeam pe strada de mana si eu vorbeam, vorbeam mult, cand el incepuse sa maraie enervat. Nu a fost din prima violent, dar maraitul ala in coltu’ gurii, exact ca la un caine nervos, imi sugera ca avea sa fie mai rau. Asa ca am fugit. Si tot filmul am fugit de el si de fratii lui. Nu eram sigura daca fugeam de el sau cu el, cand cum, dar am preferat sa fiu singura.

Am omis sa spun ca inainte ma rugasem zeului Poseidon. Eu sunt credincioasa, desi nu ar parea, si nu stiu ce m-a apucat sa accept ca Dumnezeu ar fi putut permis unui mic zeu grec sa-i devina ministru. Asa ca de dragul situatiei, m-am rugat lui Poseidon, ceea ce mi-a fost de folos pentru ca atunci cand a inceput fuga, mi-a venit brusc ideea sa ma arunc in mare.

Era o mare spumoasa, verde, cea mai superba din cate am vazut, care ma imbratisa, ma ridica pe valuri si ma ascundea apoi in adanc. Niciodata nu m-am simtit atat de vie si de protejata, ascunsa de orice rau, inotand superb, aproape fara efort pe valuri, pe sub valuri, printre valuri. Si o imensa binecuvantare venea, fara doar si poate de la Poseidon.

Dar a trebuit sa ies, si dusmanii, ghicindu-mi solutia, incercau sa sece marea. Au reusit, dar am gasit un fel de canal, ca si al Senei, care apartinea tot de protectorii mei. Fuga a fost lunga si nu vreau sa va plictisesc, cert e ca uda toata m-am trezit in tramvai langa fratele care ma ajuta sa fug. Si ma proteja de fratii lui. Si o uimitoare duiosie ne facea sa ne tinem mainile unele intr-altele.

Ne-am intors toti “acasa”. Nu stiu ce motiv stupid m-a determinat sa ma intorc in casa cu ucigasii aia. Ajungand aproape, unul din fratii “rai” a iesit din masina si m-a vazut, vrea sa o ia iarasi dupa mine, dar renunta. Se inserase inca de la tramvai.

Si noi am ramas in pat, asteptand dimineata, cu iubirea noastra imposibila de film de duzina si ne iubeam. Jur ca ne iubeam. Nu as fi vrut sa plece niciodata, chiar daca era sa ma manance de vie cu prima raza a soarelui. Si eram curioasa sa vad daca o va face, la fel cum ala era curios daca il va tine minte nevasta batrana si amnezica in The Notebook. Eram convinsa ca merita sa incerc, cu orice risc, sa vad daca ceva uman infinit de frumos cum ar fi iubirea aia care ne lega va misca ceva in starea rigida a lucrurilor in care el e bestia si eu un simplu om. Dar ne iubeam.

M-am trezit iritata si plictisita, luand decizia ca mintea mea nu poate fabrica un sfarsit povestii. Dar a ramas toata ziua cu mine dragostea, patul si marea verde.

Nu stiu de ce am scris asta si aveti toate motivele sa credeti ca sunt o dementa cu prea multe filme ieftine la activ. Nu-mi pasa. Sunt convinsa ca ceva infinit si general valabil uman ne leaga tocmai prin cliseu. Ceea ce imi intareste idee ca subconstientul si sufletul au ceva in comun pana la identificare. Fiindca dragostea si marea au fost vii ca prima data, originale in mine, si nu in subiect. Iar eu am infrant cliseul, l-am decojit si am mancat miezul.

Lucrurile uneori sunt simple, si asta e ok si frumos daca le lasam sa fie asa cand e cazul sa fie, chiar daca in esenta sunt complicate.Iar cand vor fi complicate, sa nu incercam sa le linearizam. Incercam de multe ori sa-i protejam pe altii de noi insine atunci cand ei nu vor decat sa ii iubim, fiindca stiu si ei sa isi poarte singuri de grija.

Cat despre mine,am scris un film american si l-am povestit intr-un blog tipic, cu morala si tot pachetul, cand de fapt as vrea sa fiu tot acolo in pat, privind in ochi dragostea.Gata, ma intorc la dizertatia mea mai putin siropoasa.

Am adormit apoi la fel de linistita mai tarziu

Ieri seara, indreptandu-ma spre restaurant pentru Thanksgiving dinner, mi-am dat seama cat de mult iubesc perioada de dinainte de Craciun. Indiferent ca sunt trista sau multumita, cred ca uneori perioada asta te face pur si simplu- fara ipocrizie- mai bun, mai linistit, mai intelept. Ador frigul care imi intra pana in oase fara sa ma raneasca si senzatia de asteptare de dragul asteptarii, care nu vrei sa se mai termine vreodata. Imi amintesc de prima data cand am iubit , de patinoare, cafenele, prieteni, casa, cadouri si ierni calduroase.

Mancam pumpkin soup, turkey cu stuffing si cartofi, cu vin bun si kir pe deasupra, zbatandu-ma apoi cu lingurita prin apple pie cu inghetata si impartind cafeaua cu un coleg, cand mi-am dat seama ca seful pur si simplu ne-a invitat fiindca nu vroia sa fie singur. Lumanarile de pe masa implorau caldura, familie , prieteni, si o bataie cu zapada.

Am adormit apoi la fel de linistita mai tarziu, privind cu interes fereastra aburita care pe moment parea una desenata in culori pastel, extrasa dintr-o carte de Andersen si lipita pe perete. Am adormit greu totusi, cu o lacrima in ochi si stransa tare sub plapuma, imaginandu-mi dintr-un motiv sau altul ca as putea fi fetita cu chibriturile.

Cafea furata si o frunza in cinci culori.

Ajut o femeie care are carje si ii aprind o tigara, dar Craciunul e tot fara mama. Si creierul meu se bate intre un nimic si bucuria intoarcerii. E ora unu, si de o saptamana a invins moartea.

E dureros cand oamenii te transforma in ceva ce nu vrei sa fii. Depresia, nu tu ai nascut-o, ci ei prin acelasi laitmotiv care se repeta de ani. Unul al inselaciunii, dezamagirii si al accentului pe un roshu putrezit. Poate un pic mai mult, o baltoaca infinita. Si doare.

Ai vrea sa nu recunosti,dar lucrurile care te lovesc sunt aceleasi. Si ce vina ai tu ca esti nascut cu o sensibilitate insuportabila? Unii il numesc suflet de artist. Thomas Mann l-ar numi “acel fond special”. Tu stii ce e. Si stii de ce unii oameni sunt emo, si altii devin pur si simplu…

Cand merg spre casa cu sefu’, simt linistea cea mai cuprinzatoare

Cand merg spre casa cu sefu’, simt linistea cea mai cuprinzatoare, inima lui mare si bunatatea cea mai pura. Noaptea, pe rue St. Jacques uit pana si de incidentul de mai alaltaieri in care eu am zis ca il dau in judecata si el a vrut sa ma concedieze.

Uit si de datile in care el ma ignora si eu sunt enervanta, sau eu rautacioasa si el deosebit de rational. Noaptea, pe St. Jacques, culorile sunt umbrite, iar chipul lui parca a facut o intelegere cu intunericul. Cladirea imensa a Sorbonnei si urcusul spre Panthenon (real si imaginar, deopotriva), aduce calm si relaxare.

Cand merg asa, in dreapta lui, el tarandu-si umbrela lunga si neagra care ii da un aer sinistru in alte ipostaze, totul e tacut si o comunicare ciudata de suflete se amesteca in aerul de seara. Si ce e mai ciudat, e faptul ca lui, si nimanui altcuiva din orasul asta aproape medieval, pot sa ii spun cele mai triste lucruri care ma apasa. Si nu e fiindca incuviinteaza incurcat, nici pentru ca povesteste la loc ceva aproape la fel de trist, e altceva, infinit mai frumos, cu miros de craciun si dragoste si poate vin cu scortisoara si un Maitreyi.

E tacerea bruta a atator literaturi, care nu are nici o legatura cu nuanta pielii si nici cu accentul lui californian.

L-am privit azi mai de aproape, avea o expresie mai buna

L-am privit azi mai de aproape, avea o expresie mai buna, mai plina de blandete decat ai tu. Zambeste mai curat, fara grimase, are chipul mai luminos, chiar un pic stanjenitor, aproape ca un pastor, uneori cand saluta. Insa in toate celelalte gesturi e liber, rade cu lejeritate si umor, intelege prin franturi si explica amabil. Vorbim de carti si de calatorii, si ne vorbim usor.

Tu, iubitule, esti imbatranit. Imbatranit nu de varsta, ci de aroganta. Daca ti-as intinde azi un bilet de teatru ai simula o durere de cap.

Ma plictisesti, iubitule, ma plictisesti. Nici sa facem amor nu ne place, de ce continuam? De ce ma strangi de gat si eu ma intorc, de ce ma scarbesti si eu te vreau inapoi? Ma obosesti, si eu te obosesc la randu-mi si ne invartim in fraze in loc sa ne iubim frumos. Iti reprosez lipsa sufletului. Fiindca nu il ai iubitule, decat din cand in cand. Si ce sa fac eu cu hair styleul tau italienesc si cu cei mai frumosi ochi pe care ii poate vedea o femeie, ce?

Iubitule, nu cred ca ar trebui te mai iubesc. Dormi cu mine.

Lasa, da mai bine lasa

Stiti cum e cand te simti rau si iti vine sa iti vomiti sufletul si vine cineva si iti spune, mai sec sau mai plin de compatimire: “Lasa, ai sa vezi ca o sa fie bine”?

Bine? Ti-a prezis o tiganca? Ti-a soptit o pasarica? Te-ai teleportat in viitor?

Nu. Oamenii iti spun ca o sa fie bine, ca sa te faca sa te simti mai bine si eventual sa scape de tine. Ii spun lelii careia i-a pierit casa in inundatii “Lasa, doamna, ca o refaci ”, Ii spun bolnavului de cancer, “lasa ca o sa te faci bine”, adolescentului stresat de examene “lasa, ca o sa te descurci”, vaduvei “lasa, ca treci peste”.

Oamenii astia toate le stiu, toate le pot. Nu stiu sa sa taca din gura, sa te ia in brate, sa impartaseasca un moment de tacere, sa nu mai vorbim sa iti dea o mana de ajutor sau o solutie utila si sa te asiste pana la capat. Iar atunci cand doamne fereste o fac ( avand un motiv parsiv sau pur si simplu pentru a te aburi), au grija sa iti scoata ochii pana la sfarsitul vietii.

Prin urmare, faceti tuturor o favoare si nu mai spuneti nimanui “lasa, o sa fie bine”, decat daca ii asigurati voi, cu toata truda, fericirea.

Telegrama de noutati

Parca au inceput sa mearga lucrurile mai bine. Nu am avut apartament si am trait in disperare cam toata vara. Nu vroiam sa locuiesc cu nimeni pentru nimic, dar in final lucrurile au luat o intorsatura buna. Am o camera mobilata ca in secolu 21, cu doua birouri, eu care am suferit de lipsa biroului, pat la etaj, lampi fitzoase.

Stau la parter. Partea cea mai buna e ca in afara diminetilor sunt singura intr-un apartament urias, am o baie si o bucatarie complet echipate cu absoolut toate chestiile imaginabile, toate acestea, mi s-a promis, in schimbul a 8 ore de lucru pe saptamana.

Sa va zic cum stau lucrurile in Paris. Camera pana in 350 de euro rar pupi si daca pupi sunt probabilitati uriase sa nu aiba toaleta decat pe culoar, sa nu aiba dush, sa fie la etajul 7 FARA lift ,sa aiba o placa electrica inghesuita in cei 9 m2 si sa platesti pe loc vreo 1000 de euro in total cu garantia.

Mda. In schimb, eu stau in centrul Parisului, la doi pasi de Sorbonne, cu autobuz direct la Tolbiac, cu CROUS si cea mai ieftina mancare pentru studenti in capatul strazii, la parter, cu toate officeurile studentesti, precum si servici la cativa pasi.

Am direct la cursuri si biblioteca tot in capatul strazii, un laptop imprumut in schimbul celui pierdut, wireless si chiar si telefon gratis international, bucatarie si baie. Ok, poate nu pot duce chiar pe oricine la mine, avand in vedere ca apartamentul este un birou privat in mare, dar chestiile alea imi faceau oricum mai mult rau decat bine.

Mai mult, am in perspectiva niste joburi noi: banca sau comert, depinde de orar si munca pt apartament. Sunt epuizata, singurul lucru care nu prea merge sunt energia si examenele ce urmeaza, dar am obtinut si bursa pt care m-am chinuit tot anul. E OK.

Familia e foarte nice si nu locuieste cu mine, in schimb sunt ajutata cam in toate, iar de fiu mai mare am crezut ca m-am indragostit pe loc in primele douazeci de minute. Pustiul mic e fascinat de tenis si sunt foarte mandra de el asa ca sunt in cautare de cluburi. Fetitza ma cam calca pe nervi si eu pe ea, dar ça va.

Ceva e fishy. Azi am fost fortata la coborare din metrou fiindca s-a aruncat un nefericit pe sine. Era viu si tipa cand am coborat, avea piciorul prins. Am vrut sa cobor dupa el dar imi era frica sa-l misc asa ca am asteptat pompierii si am evacuat statia semi-shocata. Nu o sa ma mai gandesc vreodata sa ma arunc in fatza sinelor, fiindca ironia ar putea face sa imi prind un picior.

Mane scrie, nu as fi crezut, dar vreau sa vad. Am fost la lucru si am ras si cu ipocritii si cu neipocritii si o sa imi iau odata cu Mane cai. Si scrie. Ora doispe trebuia sa invat, epuizare epuizare. God help me with my exams!

Trei gene si cincisprezece pori in coltul ochiului

Atat lipseste din tine. Restul am reconstituit, din bucati colorate, pe covorul din baie. Pun pariu ca cele trei gene au ramas in umbra din prejurul nasului, si ca porii, porii au rabufnit de acnee si i-ai ascuns rusinat cu degetele nervoase. Dar nu mai stiu cum ar fi trebuit sa arate, si de atunci ma gandesc la ce lipseste.

Ma socheaza ideea ca subconstientul meu te-ar putea reconstitui in intregime. Si mi-e si mai teama ca te-ar putea chiar reinventa. Dar stii ce cred eu: ca subconstientul e de fapt ADNul sufletului, si ca poate construi orice. Ar putea cu nonsalanta scapa de persoana a doua si face din mine dumnezeu (dar un dumnezeu mic totusi, care s-ar autoblestema curand). M-as putea juca singura, pe bune ca as putea, as putea scapa si de persoana intai, dar atunci ar fi periculos deja, nu-i asa?

Genele tale – nu le mai gasesc printre piese, le-am lasat la reciclat, cu mare parere de rau. Erau lungi, frumoase, negre si vii, dumnezeule cat de vii! Cu ele ai fi putut sa scapi de persoana mea si sa ramai numai tu, sa ma sugi bine in spatele cefei, in gaura neagra unde nu iti e sufletul. Ma privesti in schimb atat de gol cu tot setul de gene si cu toti porii vii si suprasaturati pe care nu i-ai ascuns niciodata incat te urasc. Si amestec, pe covorul din baie, piesele la loc.