Cafea furata si o frunza in cinci culori.

Cafea furata si o frunza in cinci culori.

Ajut o femeie care are carje si ii aprind o tigara, dar Craciunul e tot fara mama. Si creierul meu se bate intre un nimic si bucuria intoarcerii. E ora unu, si de o saptamana a invins moartea.

E dureros cand oamenii te transforma in ceva ce nu vrei sa fii. Depresia, nu tu ai nascut-o, ci ei prin acelasi laitmotiv care se repeta de ani. Unul al inselaciunii, dezamagirii si al accentului pe un roshu putrezit. Poate un pic mai mult, o baltoaca infinita. Si doare.

Ai vrea sa nu recunosti,dar lucrurile care te lovesc sunt aceleasi. Si ce vina ai tu ca esti nascut cu o sensibilitate insuportabila? Unii il numesc suflet de artist. Thomas Mann l-ar numi “acel fond special”. Tu stii ce e. Si stii de ce unii oameni sunt emo, si altii devin pur si simplu…

Cand merg spre casa cu sefu’, simt linistea cea mai cuprinzatoare

Cand merg spre casa cu sefu’, simt linistea cea mai cuprinzatoare, inima lui mare si bunatatea cea mai pura. Noaptea, pe rue St. Jacques uit pana si de incidentul de mai alaltaieri in care eu am zis ca il dau in judecata si el a vrut sa ma concedieze.

Uit si de datile in care el ma ignora si eu sunt enervanta, sau eu rautacioasa si el deosebit de rational. Noaptea, pe St. Jacques, culorile sunt umbrite, iar chipul lui parca a facut o intelegere cu intunericul. Cladirea imensa a Sorbonnei si urcusul spre Panthenon (real si imaginar, deopotriva), aduce calm si relaxare.

Cand merg asa, in dreapta lui, el tarandu-si umbrela lunga si neagra care ii da un aer sinistru in alte ipostaze, totul e tacut si o comunicare ciudata de suflete se amesteca in aerul de seara. Si ce e mai ciudat, e faptul ca lui, si nimanui altcuiva din orasul asta aproape medieval, pot sa ii spun cele mai triste lucruri care ma apasa. Si nu e fiindca incuviinteaza incurcat, nici pentru ca povesteste la loc ceva aproape la fel de trist, e altceva, infinit mai frumos, cu miros de craciun si dragoste si poate vin cu scortisoara si un Maitreyi.

E tacerea bruta a atator literaturi, care nu are nici o legatura cu nuanta pielii si nici cu accentul lui californian.

L-am privit azi mai de aproape, avea o expresie mai buna

L-am privit azi mai de aproape, avea o expresie mai buna, mai plina de blandete decat ai tu. Zambeste mai curat, fara grimase, are chipul mai luminos, chiar un pic stanjenitor, aproape ca un pastor, uneori cand saluta. Insa in toate celelalte gesturi e liber, rade cu lejeritate si umor, intelege prin franturi si explica amabil. Vorbim de carti si de calatorii, si ne vorbim usor.

Tu, iubitule, esti imbatranit. Imbatranit nu de varsta, ci de aroganta. Daca ti-as intinde azi un bilet de teatru ai simula o durere de cap.

Ma plictisesti, iubitule, ma plictisesti. Nici sa facem amor nu ne place, de ce continuam? De ce ma strangi de gat si eu ma intorc, de ce ma scarbesti si eu te vreau inapoi? Ma obosesti, si eu te obosesc la randu-mi si ne invartim in fraze in loc sa ne iubim frumos. Iti reprosez lipsa sufletului. Fiindca nu il ai iubitule, decat din cand in cand. Si ce sa fac eu cu hair styleul tau italienesc si cu cei mai frumosi ochi pe care ii poate vedea o femeie, ce?

Iubitule, nu cred ca ar trebui te mai iubesc. Dormi cu mine.

Lasa, da mai bine lasa

Stiti cum e cand te simti rau si iti vine sa iti vomiti sufletul si vine cineva si iti spune, mai sec sau mai plin de compatimire: “Lasa, ai sa vezi ca o sa fie bine”?

Bine? Ti-a prezis o tiganca? Ti-a soptit o pasarica? Te-ai teleportat in viitor?

Nu. Oamenii iti spun ca o sa fie bine, ca sa te faca sa te simti mai bine si eventual sa scape de tine. Ii spun lelii careia i-a pierit casa in inundatii “Lasa, doamna, ca o refaci ”, Ii spun bolnavului de cancer, “lasa ca o sa te faci bine”, adolescentului stresat de examene “lasa, ca o sa te descurci”, vaduvei “lasa, ca treci peste”.

Oamenii astia toate le stiu, toate le pot. Nu stiu sa sa taca din gura, sa te ia in brate, sa impartaseasca un moment de tacere, sa nu mai vorbim sa iti dea o mana de ajutor sau o solutie utila si sa te asiste pana la capat. Iar atunci cand doamne fereste o fac ( avand un motiv parsiv sau pur si simplu pentru a te aburi), au grija sa iti scoata ochii pana la sfarsitul vietii.

Prin urmare, faceti tuturor o favoare si nu mai spuneti nimanui “lasa, o sa fie bine”, decat daca ii asigurati voi, cu toata truda, fericirea.

Telegrama de noutati

Parca au inceput sa mearga lucrurile mai bine. Nu am avut apartament si am trait in disperare cam toata vara. Nu vroiam sa locuiesc cu nimeni pentru nimic, dar in final lucrurile au luat o intorsatura buna. Am o camera mobilata ca in secolu 21, cu doua birouri, eu care am suferit de lipsa biroului, pat la etaj, lampi fitzoase.

Stau la parter. Partea cea mai buna e ca in afara diminetilor sunt singura intr-un apartament urias, am o baie si o bucatarie complet echipate cu absoolut toate chestiile imaginabile, toate acestea, mi s-a promis, in schimbul a 8 ore de lucru pe saptamana.

Sa va zic cum stau lucrurile in Paris. Camera pana in 350 de euro rar pupi si daca pupi sunt probabilitati uriase sa nu aiba toaleta decat pe culoar, sa nu aiba dush, sa fie la etajul 7 FARA lift ,sa aiba o placa electrica inghesuita in cei 9 m2 si sa platesti pe loc vreo 1000 de euro in total cu garantia.

Mda. In schimb, eu stau in centrul Parisului, la doi pasi de Sorbonne, cu autobuz direct la Tolbiac, cu CROUS si cea mai ieftina mancare pentru studenti in capatul strazii, la parter, cu toate officeurile studentesti, precum si servici la cativa pasi.

Am direct la cursuri si biblioteca tot in capatul strazii, un laptop imprumut in schimbul celui pierdut, wireless si chiar si telefon gratis international, bucatarie si baie. Ok, poate nu pot duce chiar pe oricine la mine, avand in vedere ca apartamentul este un birou privat in mare, dar chestiile alea imi faceau oricum mai mult rau decat bine.

Mai mult, am in perspectiva niste joburi noi: banca sau comert, depinde de orar si munca pt apartament. Sunt epuizata, singurul lucru care nu prea merge sunt energia si examenele ce urmeaza, dar am obtinut si bursa pt care m-am chinuit tot anul. E OK.

Familia e foarte nice si nu locuieste cu mine, in schimb sunt ajutata cam in toate, iar de fiu mai mare am crezut ca m-am indragostit pe loc in primele douazeci de minute. Pustiul mic e fascinat de tenis si sunt foarte mandra de el asa ca sunt in cautare de cluburi. Fetitza ma cam calca pe nervi si eu pe ea, dar ça va.

Ceva e fishy. Azi am fost fortata la coborare din metrou fiindca s-a aruncat un nefericit pe sine. Era viu si tipa cand am coborat, avea piciorul prins. Am vrut sa cobor dupa el dar imi era frica sa-l misc asa ca am asteptat pompierii si am evacuat statia semi-shocata. Nu o sa ma mai gandesc vreodata sa ma arunc in fatza sinelor, fiindca ironia ar putea face sa imi prind un picior.

Mane scrie, nu as fi crezut, dar vreau sa vad. Am fost la lucru si am ras si cu ipocritii si cu neipocritii si o sa imi iau odata cu Mane cai. Si scrie. Ora doispe trebuia sa invat, epuizare epuizare. God help me with my exams!

Trei gene si cincisprezece pori in coltul ochiului

Atat lipseste din tine. Restul am reconstituit, din bucati colorate, pe covorul din baie. Pun pariu ca cele trei gene au ramas in umbra din prejurul nasului, si ca porii, porii au rabufnit de acnee si i-ai ascuns rusinat cu degetele nervoase. Dar nu mai stiu cum ar fi trebuit sa arate, si de atunci ma gandesc la ce lipseste.

Ma socheaza ideea ca subconstientul meu te-ar putea reconstitui in intregime. Si mi-e si mai teama ca te-ar putea chiar reinventa. Dar stii ce cred eu: ca subconstientul e de fapt ADNul sufletului, si ca poate construi orice. Ar putea cu nonsalanta scapa de persoana a doua si face din mine dumnezeu (dar un dumnezeu mic totusi, care s-ar autoblestema curand). M-as putea juca singura, pe bune ca as putea, as putea scapa si de persoana intai, dar atunci ar fi periculos deja, nu-i asa?

Genele tale – nu le mai gasesc printre piese, le-am lasat la reciclat, cu mare parere de rau. Erau lungi, frumoase, negre si vii, dumnezeule cat de vii! Cu ele ai fi putut sa scapi de persoana mea si sa ramai numai tu, sa ma sugi bine in spatele cefei, in gaura neagra unde nu iti e sufletul. Ma privesti in schimb atat de gol cu tot setul de gene si cu toti porii vii si suprasaturati pe care nu i-ai ascuns niciodata incat te urasc. Si amestec, pe covorul din baie, piesele la loc.

Ai intrat in mine cu picioarele murdare

Ai intrat in mine cu picioarele murdare si mi-ai manjit ochii. M-ai paganizat intre patru pereti , apoi m-ai luat in brate si m-ai aruncat fara vreun cuvant pe podea. M-a scarbit podeaua pe care ai stat cu picioarele tale murdare, aceleasi cu care ai pasit in locul dintre stern si gura stomacului, locul in care lutul s-a prabusit si acum se invart viermi zi si noapte.

Si totusi, te-am iubit, asa murdar, prost si necioplit, asa mic si dulce, cuibarit in bratele mele in fiecare seara, cald si lipit, cu respiratia ametitoare din care ma drogam ca sa adorm. Sau cel putin cred ca te-am iubit si am stabilit lucrul asta ca pe un fapt, cu multa vointa si perseverenta.

Am vrut sa iti sar in brate cand mi-ai spus ca daca nu ai pleca, ne-am fi mutat la casa. Am vut sa iti sar in brate in fiecare seara, dar tu nu vedeai nimic in afara cifrelor, cifre multe care se invarteau in fata ochilor si te innegreau in fiecare zi mai mult. Joi te-am vazut negru, negru de tot, nu stiu daca de la mizerie sau fiindca putrezesti inauntru foarte repede.

As fi vrut sa te salvez (stii, uneori mi-e mila de tine, foarte mila, si te tratez cu drag ca pe un copil fara mancare), dar sfarseala m-a retezat pe treptele de la metrou. Si am vrut sa zic ceva, dar nu stiam ce, fiindca erai asa de orbit de felul in care imi sta camasa de noapte, de bani, de sex, de autolauda si egoism ca te vedeam negru , prea negru, si chiar daca as fi sters intai cu dosul palmei geamul murdar ca sa iti soptesc ceva la ureche, mi-e teama ca nu ai fi inteles nimic.

Ma simt sfarsita acum, sfarsita de tot, atat de sfarsita ca in clipa inaintea mortii. Dar moartea nu are un moment precis si nu stiu inca daca am inceput deja sa mor sau trebuie sa spun eu punct, sa imi lipesc un pistol de argint de tampla sau sa sar de la etaj, bine parfumata, si cu mainile intinse. Mi-e frig de mor, sunt murdara pe fata si nu am mancat nimic, nu am unde sta, iar locul meu e in colt.

Am picioarele murdare, cred, dar nu pot verifica, fiindca mi-e frica de viermii dintre stern si gura stomacului, simt cum mi s-au urcat spre ureche si se freaca de timpan. Simt si o lacrima ca se ridica undeva din nas spre colt, de fapt doua, dar sangele navaleste prin bandaj si nu as vrea sa las infirmiera sa astepte.

“E aia ce are toata lumea” “- Gastrita”

Ma simt uda pana la sira spinarii si multimea asta se inghesuie in mine, ma striveste si ma lipeste de scaunul pliat de metrou. Imi lipesc cartea de piept si intorc obrazul spre tanarul care isi face vant in stanga. E cald. Prea cald. Prea cald sa gandesc, prea cald sa decid, prea cald sa imi treaca durerea de cap.

Imi simt stomacul cum se roade incet pe dinauntru, imi imaginez doua porti care nu arata ca niste porti, uriase, care se freaca in sec. Imi vine rau si inceputul de ulcer preconizat isi aduce dovada zilnica de o saptamana.

“E aia ce are toata lumea” “-Gastrita””Da, dar sa stii ca poti face ulcer de nervi”, zice mama. Ma intreb daca exagerez mereu, la fel cum face ea.

Un gand isi face loc prin creierul inabusit si da tarcoale insistent. Demult, in Evul Mediu oamenii mergeau pe cai necunoscute si cereau gazduire noaptea de la straini. Uneori primeau fara sa ceara nimic. Romantele arthuriene. Povestile lui Creanga. Cavalerul primi gazduire in palat.

Cavalerul primi gazduire in casa celor doi batrani, care nu aveau multe de oferit, dar tineau sa isi arate ospitalitatea. Ui, mamuca, intra sa nu petreci peste noapte in tinuturile astea primejdioase. Locuieste aici o vreme pana te inzdavenesti si apoi pornesti la drum cu puteri inzecite. Na, niste mamaliga cu oua si clisa.

Mi-e rau. Astazi, daca ai bate la usa unui necunoscut ar chema politia. Sau nu ti-ar deschide. Sau ar fi ceva libidinos care te-ar invita direct in dormitor cu un ranjet tamp pe fatza.

Mi-e rau. Demult, oamenii aveau valori. Gand neslefuit, cu pericolul penibilitatii unui melancolic al vremurilor sau profet galagios al Apocalipsei. Aplec capul, in pamant. Astazi, oamenii sunt in stare sa te iubeasca trantindu-ti usa in nas. Sunt in stare sa nu intervina cand cineva ia bataie.

Sunt in stare sa te lase sa pleci la 4 dimineata, neinsotita, si tu sa te bucuri ca ai scapat. Sunt in stare sa te lase pe strada, fara cea mai mica remuscare, dar da-le mana ta, domnita. Mi-e rau.

Astazi iti cer bani pe hotele, chirii per jour, garantii si toate inimaginabile.

Astazi oamenii iubesc numai cu fundul si eventual falusoid. Si trist, ca nici valori nu au.

Salut din drum omul unilateral dezvoltat

Nu inteleg de ce toata lumea care ma vede stand treaza noaptea crede ca ma ratez. Nu inteleg de ce lumea se enerveaza cand ma vede ca citesc. Nu inteleg de ce se enerveaza cand ma vede ca scriu.

Scria zilele astea Andrei despre ceva foarte frumos, si anume despre regasirea de sine. Am trecut si eu prin zona tampon, si inca mai trec. Am mereu impresia ca trebuie sa fac ceea ce trebuie, si nu ceea ce imi place. Old story.

Ce se intampla insa daca ce place E ceea ce trebuie? Nu in totalitate, dar totusi atat de adevarat. Zona tampon de care vorbeste Andrei cred eu ca e atunci cand in timpul pe care il ai trebuie sa iti duci la capat o datorie, in cazul meu cand, de exemplu, ma simt vinovata cand citesc literatura cand as putea citi economie sau drept pentru examene.

Ma bucur ca am ocolit ideea de a studia unele lucruri care imi plac la facultate. Cred ca e nevoie de o depasire de sine ca sa fii ceva mai implinit. Cred ca e nevoie sa faci ceea ce trebuie pentru a excela in ceea ce iti place. Exista asadar doua tipuri de ratare: cea a celuia care face doar ceea ce trebuie (desi ii place) si cea a celuia care face doar ceea ce ii place (caz in care pasiunea va deveni greoaie sau cel putin limitanta).

Cand citesc eu ma simt fericita. La fel cand mazgalesc cu tempera groasa si colorata o foaie de caron. Sau cand pictez pe sticla. Sau cand scriu niste randuri care imi plac. La fel de fericita ca si cand eram mica si stiam mai multe despre civilizatiile antice decat stie astazi un doctorand. Fara gluma.

E nevoie de lucruri care iti plac. Cand stau noaptea si invatz, dupa o zi lunga de cursuri si servici ma apuca migrenele. Aia e obositor si nesanatos. Dar cand stau noaptea sa citesc o carte buna si nu trebuie sa ma trezesc la o ora anume, nu e nesanatos, e binefacator. Zambesc. Gandesc. Imi amintesc. Reproduc. Produc. Imit. Anticipez. Veti rade, dar e adevarat.

Atunci cand simti TU ca un lucru iti face bine, cel mai probabil ca iti face. Fuck sfaturi de reviste, pareri generale, oameni care se “realizeaza” in viata. Urasc cand aud “Vezi ea se concentreaza 24/ 24 pe ce face”. Pai si ce daca nu a primit vreodata o floare? Si ce daca e neinteresanta? Si ce, daca nu iti zice nimic? Si ce , daca nu face decat sa vomite o pseudostiinta? Si ce daca nu stie absolut nimic in plus?

As vrea sa ma lasati frumos in nesanatatea si nebunia mea. Sau oferiti-mi alta. Mersi.Ah, si imi place noaptea.

Salut din drum omul unilateral dezvoltat

Franturi pastelate din ganduri violente

***Orice om suficient de obosit se refugiaza in literatura, iar capsunile mele au fost gasite mucegaite exact azi in cutia de inghetata romaneasca aloma.

***Aseara am ascultat radio la casti in timp ce ma uitam la tv pe mut si invatam la drept international. Am descoperit lucruri: imi place stand-up comedy-u frantzuzesc si mai ales postul asta la care alterneaza cate unu cu un Guns, ACDC, Cardigans si alte cele, melodii ce le iubesc din scutece. Am invatzat si ca girafele fac dragoste. Sau asta am vrut sa deduc eu din imagini.

Preludiu.

*** Mi-e deja dor de colegii de lucru, servici si de sefu care si-a inceput mailu azi de mai ca am ras cu lacrimi. Respect autoritatea unui sef anormal.

***O sa-mi fie dor si de apartamentu asta, micutz ce-i drept, da asa de cald. Si de tvu care nu merge niciodata bine, si de netu pe care il prind cel mai bine cand stau cu fundu pe prag. Si de lampi. Si de sentimentul ce nu l-am mai avut din copilarie: acela de a dormi cu usa deschisa, chiar si larg deschisa. Si de colegu de mansarda, artist, care e asa de discret cand se falfaie pe langa usa spre baie si care uneori mai sta la o tigara cu mine chiar daca se intoarce de la lucru pe la unu noaptea.

***Teatru. Mi-ar placea sa joc intr-o comedie.

***Si pofta de cafea as avea, da’ e asa molatica lumina asta a lampii si asa de calma ma simt ca ma rezum la o bere. Poate mai incolo. Noaptea e lunga pentru International Law, dupa cum ar spune colegul meu Jacques.

Am devenit violenta. Redescopar aripile strans lipite de trup.