Atat lipseste din tine. Restul am reconstituit, din bucati colorate, pe covorul din baie. Pun pariu ca cele trei gene au ramas in umbra din prejurul nasului, si ca porii, porii au rabufnit de acnee si i-ai ascuns rusinat cu degetele nervoase. Dar nu mai stiu cum ar fi trebuit sa arate, si de atunci ma gandesc la ce lipseste.
Ma socheaza ideea ca subconstientul meu te-ar putea reconstitui in intregime. Si mi-e si mai teama ca te-ar putea chiar reinventa. Dar stii ce cred eu: ca subconstientul e de fapt ADNul sufletului, si ca poate construi orice. Ar putea cu nonsalanta scapa de persoana a doua si face din mine dumnezeu (dar un dumnezeu mic totusi, care s-ar autoblestema curand). M-as putea juca singura, pe bune ca as putea, as putea scapa si de persoana intai, dar atunci ar fi periculos deja, nu-i asa?
Genele tale – nu le mai gasesc printre piese, le-am lasat la reciclat, cu mare parere de rau. Erau lungi, frumoase, negre si vii, dumnezeule cat de vii! Cu ele ai fi putut sa scapi de persoana mea si sa ramai numai tu, sa ma sugi bine in spatele cefei, in gaura neagra unde nu iti e sufletul. Ma privesti in schimb atat de gol cu tot setul de gene si cu toti porii vii si suprasaturati pe care nu i-ai ascuns niciodata incat te urasc. Si amestec, pe covorul din baie, piesele la loc.