Blogoras de oras

Atat lipseste din tine. Restul am reconstituit, din bucati colorate, pe covorul din baie. Pun pariu ca cele trei gene au ramas in umbra din prejurul nasului, si ca porii, porii au rabufnit de acnee si i-ai ascuns rusinat cu degetele nervoase. Dar nu mai stiu cum ar fi trebuit sa arate, si de atunci ma gandesc la ce lipseste.

Ma socheaza ideea ca subconstientul meu te-ar putea reconstitui in intregime. Si mi-e si mai teama ca te-ar putea chiar reinventa. Dar stii ce cred eu: ca subconstientul e de fapt ADNul sufletului, si ca poate construi orice. Ar putea cu nonsalanta scapa de persoana a doua si face din mine dumnezeu (dar un dumnezeu mic totusi, care s-ar autoblestema curand). M-as putea juca singura, pe bune ca as putea, as putea scapa si de persoana intai, dar atunci ar fi periculos deja, nu-i asa?

Genele tale – nu le mai gasesc printre piese, le-am lasat la reciclat, cu mare parere de rau. Erau lungi, frumoase, negre si vii, dumnezeule cat de vii! Cu ele ai fi putut sa scapi de persoana mea si sa ramai numai tu, sa ma sugi bine in spatele cefei, in gaura neagra unde nu iti e sufletul. Ma privesti in schimb atat de gol cu tot setul de gene si cu toti porii vii si suprasaturati pe care nu i-ai ascuns niciodata incat te urasc. Si amestec, pe covorul din baie, piesele la loc.

Ai intrat in mine cu picioarele murdare si mi-ai manjit ochii. M-ai paganizat intre patru pereti , apoi m-ai luat in brate si m-ai aruncat fara vreun cuvant pe podea. M-a scarbit podeaua pe care ai stat cu picioarele tale murdare, aceleasi cu care ai pasit in locul dintre stern si gura stomacului, locul in care lutul s-a prabusit si acum se invart viermi zi si noapte.

Si totusi, te-am iubit, asa murdar, prost si necioplit, asa mic si dulce, cuibarit in bratele mele in fiecare seara, cald si lipit, cu respiratia ametitoare din care ma drogam ca sa adorm. Sau cel putin cred ca te-am iubit si am stabilit lucrul asta ca pe un fapt, cu multa vointa si perseverenta.

Am vrut sa iti sar in brate cand mi-ai spus ca daca nu ai pleca, ne-am fi mutat la casa. Am vut sa iti sar in brate in fiecare seara, dar tu nu vedeai nimic in afara cifrelor, cifre multe care se invarteau in fata ochilor si te innegreau in fiecare zi mai mult. Joi te-am vazut negru, negru de tot, nu stiu daca de la mizerie sau fiindca putrezesti inauntru foarte repede.

As fi vrut sa te salvez (stii, uneori mi-e mila de tine, foarte mila, si te tratez cu drag ca pe un copil fara mancare), dar sfarseala m-a retezat pe treptele de la metrou. Si am vrut sa zic ceva, dar nu stiam ce, fiindca erai asa de orbit de felul in care imi sta camasa de noapte, de bani, de sex, de autolauda si egoism ca te vedeam negru , prea negru, si chiar daca as fi sters intai cu dosul palmei geamul murdar ca sa iti soptesc ceva la ureche, mi-e teama ca nu ai fi inteles nimic.

Ma simt sfarsita acum, sfarsita de tot, atat de sfarsita ca in clipa inaintea mortii. Dar moartea nu are un moment precis si nu stiu inca daca am inceput deja sa mor sau trebuie sa spun eu punct, sa imi lipesc un pistol de argint de tampla sau sa sar de la etaj, bine parfumata, si cu mainile intinse. Mi-e frig de mor, sunt murdara pe fata si nu am mancat nimic, nu am unde sta, iar locul meu e in colt.

Am picioarele murdare, cred, dar nu pot verifica, fiindca mi-e frica de viermii dintre stern si gura stomacului, simt cum mi s-au urcat spre ureche si se freaca de timpan. Simt si o lacrima ca se ridica undeva din nas spre colt, de fapt doua, dar sangele navaleste prin bandaj si nu as vrea sa las infirmiera sa astepte.