Cand merg spre casa cu sefu’, simt linistea cea mai cuprinzatoare, inima lui mare si bunatatea cea mai pura. Noaptea, pe rue St. Jacques uit pana si de incidentul de mai alaltaieri in care eu am zis ca il dau in judecata si el a vrut sa ma concedieze.
Uit si de datile in care el ma ignora si eu sunt enervanta, sau eu rautacioasa si el deosebit de rational. Noaptea, pe St. Jacques, culorile sunt umbrite, iar chipul lui parca a facut o intelegere cu intunericul. Cladirea imensa a Sorbonnei si urcusul spre Panthenon (real si imaginar, deopotriva), aduce calm si relaxare.
Cand merg asa, in dreapta lui, el tarandu-si umbrela lunga si neagra care ii da un aer sinistru in alte ipostaze, totul e tacut si o comunicare ciudata de suflete se amesteca in aerul de seara. Si ce e mai ciudat, e faptul ca lui, si nimanui altcuiva din orasul asta aproape medieval, pot sa ii spun cele mai triste lucruri care ma apasa. Si nu e fiindca incuviinteaza incurcat, nici pentru ca povesteste la loc ceva aproape la fel de trist, e altceva, infinit mai frumos, cu miros de craciun si dragoste si poate vin cu scortisoara si un Maitreyi.
E tacerea bruta a atator literaturi, care nu are nici o legatura cu nuanta pielii si nici cu accentul lui californian.