- Am avut mereu nevoie de autovalidare. Zilele astea mi-am demonstrat ca sunt proasta, speriata si incredibil de slaba, atat in general cat si vis-à-vis de anumite situatii. Si atunci inghet. In zilele in care un profesor ma priveste batjocoritor, iar eu nu mai pot gandi, reactiona, memoria mi-e varza si in zilele in care ma lovesc ganduri straine din zece parti, stiu din prima ca am sa inghet. Si ca are sa tina. Fara autovalidare, fiecare pas e pentru mine insami unul prost facut. Unul nesigur. Si stiu ca pentru a merge mai departe trebuie sa am incredere in mine, cu riscul de a ma minti. Problema e ca niciodata nu am stiut sa ma mint. Au excelat altii.
- Am probleme foarte mari de concentrare in ultima vreme, extrem de mari. Am atentia unei muste in cacat, iar rahaturile pe care singura mi le-am construit au inceput sa ma depaseasca. Cu viteza in care pierzi la Tetris.
- Incep sa ma calce tot mai tare pe nervi oamenii siguri pe ei. As da orice pe siguranta lor, daca nu i-as invidia atat de putin. Daca nu mi s-ar parea atat de plini de ei si ingrozitor de vulgari in siguranta pe care o afiseaza. In modul in care ei niciodata nu iarta, nu se umilesc si nu accepta scuze. In modul in care isi planuiesc viata in detaliu si au si un portret robot al omului care o sa ii faca fericiti bine intiparit in cap. In modul in care se inchina endorfinei, sustin ca dragostea trece prin stomac si ies la o bere doar cand nu sunt obositi.
- Faptul ca sustin ca nu stiu ce vreau e doar o scuza pentru faptul ca o stiu prea bine. Curajul nu mi-a lipsit niciodata, imi lipseste doar puterea de a mai misca un deget si dorinta de a mai trai o zi. Efectiv mi-e sila.
Filmul “Les Chansons d’amour” (2007) in regia lui Christophe Honoré m-a fermecat cu totul. M-am indragostit de filmul asta. Mai corect ar fi sa spun ca muzica (Alex Beaupain) m-a dat mai intai pe spate si asa am ajuns la film, dar a meritat fiecare secunda.
“Not since I was a boy watching Cyd Charisse in ‘Singin’ in the Rain’ has a musical made me feel so happy” zice Mark Cousins (Sight and Sound Magazine).
Fiindca asta e, un muzical. Si totusi un muzical care curge frumos, de o gingasie absoluta. Putin in registrul “The Dreamers”( la care, totusi, personal mi-am pierdut rabdarea) sau “Les Amants Réguliers”, filmul ii readuce pe platou pe Louis Garrel si pe Clotilde Hesme, doi actori extrem de talentati care nu au facut decat sa urce in valoare in ultimii ani.
In filmul asta gasesti aproape de toate: dragoste, tragedie, gelozie, moarte, un ménage à trois, futaiuri, muzica, baieti care se mangaie si fete care se pupa. Si totusi substratul depaseste discret teribilismul frantuzesc,ii da o nuanta sensibila si un gust dulce-amar.
Merita mentionat ca filmul NU E facut pentru persoane isterice si fundamentaliste , desi pe alocuri ridica un mare semn de intrebare asupra unei generatii pe care o cunoastem prea bine, care isi apara libertatea fara sa stie ce sa faca cu ea.
Stiu, e 7 martie si lumea ma fericeste inca de la 12 noaptea. Si totusi asta nu-i ziua mea.
Daca ar fi fost, as fi fost inca acasa. M-as fi prefacut ca totul e bine . Macar acolo am impresia ca daca strang inchisi suficient ochii nu vine bau bau. As fi baut si probabil mi-as fi impartit bucata de patura intr-un mod nesanatos.
Sau macar la Guano Apes in Ungaria.
Daca ar fi fost, el era aici si nu in concediu pe ceva plaja insorita din Spania. Nu era nevoie sa ma astepte ca in alte dati, pe vremea cand aveam inca ceva frumos, cu flori si saruturi mai lungi decat The Curious Case of Benjamin Button. Doar sa fie.
Daca ar fi fost, nu s-ar fi repetat exact figura de anul trecut : carat de bagaje mult prea numeroase si grele pentru mine, plans aproape cu sughituri si singuratate multa multa multa. Macar 7 e numarul meu, deci anul asta sau fericirea sau dezastrul.
Iar o sa-mi zica unul si altul sa nu imi scriu slabiciunile pe blog. Eu oricum cred ca toata lumea are cateva si cine se minte pe sine si pe altii e de o mie de ori mai in cacat. Mi se par dubiosi Mickey Mouse-ii fericiti. Si ma lasa rece eroismele lor.
Si nu, nu am chef sa sun niste colegi si sa ii invit la un profiterol. Nu si de data asta.
Sunt trista si am chef sa ma plang. Am un meniu si un spatiu personal la dispozitie.
Doar e ziua mea.