Lună: aprilie 2023

Si cu asta am terminat discutia

Printre putinele principii la care tin pana si in vremuri de izbeliste ale constiintei, unul imi e aproape sfant: nu dau in prieteni. Nu imi barfesc prietenii. Nu incerc sa ii lovesc in coaie, fiindca mi-au gresit cu pumnul.

Insa da, le dau peste nas cand incearca aroganta, ermetismul si nesimtirea si da, le atrag atentia atunci cand, cum s-ar spune ,”their heart is not in the right place”. Fiindca daca cineva care are o problema personala cu mine se lauda ca o are mai mare, nu am sa-l contrazic.

Poate are dreptate. Am sa reactionez, desigur, imi sta in instinct. C-asa-i in fotbal. Am sa cultiv indoiala, am sa penalizez ingamfarea si faultul, dar nu am sa spun niciodata “ba a mea!”. Structura mea etica si bunul simt mi-o interzic. Si nici nu imi sta deloc in fire sa ma laud spontan.

Stiu ca am dat peste nas unui sir indian. Imi pare doar rau ca i-am pus intr-o oala comuna si unii s-au simtit lezati in puncte care nu erau ale lor. Si da, am vrut de data asta sa incerc eu apele intr-o chestie anumita, sa vad daca am inteles ce trebuia si daca eram cu adevarat vizata nu numai pe un subiect care nu stiu de unde a aparut si de ce a fost nevoie sa apara, ci si la un nivel josnic, cu totul altul decat trebuia. Am vrut sa vad unde dau si unde sare. Si am fost dezamagita sa vad ca sare de langa mine, din cineva care, de ce sa ne ascundem dupa deget, imi e apropiat si a carui parere conteaza.

Am fost si mai dezamagita sa intuiesc punctul de plecare al circului. Care cred ca e o neintelegere. Cred, fiindca habar nu am. Dupa ce am asteptat, conform instructiunilor, un semn pe care nu l-am primit, tot eu ma aleg cu o fiinta suparata si un spate intors. Iar atunci cand cineva face chestia asta fara sa imi explice, consider ca nici nu are rost sa insist cu intrebarea.

Insa cand acel cineva ma si ataca metaforic, indirect, parca da si parca nu, fara sa ii fac nimic, cu aluzii si apropouri, trebuie sa se astepte macar la o reactie care sa il tempereze. Oricum, ce-am primit a rezonat aiurea si din nou, imi pare rau ca am pus mai multe cazuri intr-o oala.

Ca sa inchei, un alt lucru pe care nu il fac, e urmatorul: nu obisnuiesc sa fac judecati de valoare. Rar voi spune cuiva ca e prost, lipsit de talent sau de potential. Daca cineva intelege asta, nu ma cunoaste deloc. Insa ii voi spune atunci cand in anumite situatii e plin de sine, superficial, arogant si gol. Si asta imi e in primu rand datoria de prieten.

Si de om.

Mai stii cand eram mai mici si ai murdarit o fata cu crema de pantofi pe fatza? Nu mai suntem la varsta aia, sper doar ca realizezi.

M-am pierdut dintr-o bucatica de piele

Mi se intampla des sa ma blochez in gand si sa nu mai realizez ce se intampla in lumea exterioara. Insa nu mi s-a mai intamplat de mult timp sa ma blochez ca ieri noapte, pret de cateva minute bune.

Iti mangaiam o bucata de piele intre coapse si abdomen, luminata curios, selen, cand am inmarmurit: frumusetea corpului pe care il iubeam, o frumusete atat de simpla, autonoma si autoreflexiva, m-a lasat brusc fara respiratie. M-am pierdut dintr-o bucatica de piele intr-un intreg paradis afectiv, cu toata candoarea infantila de care eram capabila doar mangaind, mangaind la nesfarsit, fara sa imi mai dau seama ce fac, fara macar sa gandesc, coplesita de atata frumos.

Mangaind un corp inocent ca un copil care nu cunoaste nimic din perversitatile creierului, ale vorbelor, care nu are alte amintiri decat ale lui. Caci corpurile au sigur o logica a lor, o chimie a lor si o memorie a lor, independenta, care a facut pana si multe dintre marile tragedii amoroase sa continue cu o vointa sadica. Iar corpul asta nevinovat, alb, cald nu a facut nimic rau si nu s-a schimbat cu nimic.

Mi-am revenit apoi, te-am vazut pe tine si am realizat: nu conteaza nimic din ceea ce am sau primesc, atat timp cat am de unde si inca pot sa dau. Sa mangai. Si sa ma mir.

Mai ales sa ma mir.

Nu m-am mai mirat de mult timp.

Dar e inca asa de bine cand te tin noaptea in brate si ma tii si tu pe mine sub respiratia ta.

Inspiram adanc si ne simtim in siguranta.

Copitele cailor rascolesc zapada alba si rece, in timp ce rotile salta peste pietre de rau obtuz slefuite. Trasura pocneste, rotile scartaie pe zapada inainte neteda, iar in spate urme adanci, inguste si perfect paralele le marcheaza trecerea. Un miros rece si proaspat de zapada invadeaza narile aproape degerate de frig, clinchetul continua si copitele din fata ale cailor continua sa danseze. Suntem la distante egale de un roman foarte rusesc si un episod foarte new-yorkez. Intre imprejurimile St. -Petersburgului si o caleasca din Central Park.

Inspiram adanc si ne simtim in siguranta. Un copac incarcat se scutura la trecerea lor. O raza calduta de soare se implanta adanc in zapada. Doua suflete gros imbracate se freaca unul de altul incercand sa se incalzeasca. Zambim in mintea noastra tampita de simplitate.

Multa siguranta concentrata in une belle image. Trista si fericita, ca opiumul unei constiinte zdruncinate, prinsa semi-voluntar in manufacturarea unui construct de dureri frumoase. Daca inchizi ochii, raza ti se implanta in ceafa. Si de acolo nu o mai scoti.