Blogoras de oras

Nu-mi gaseam starea. Era aseara, sau poate era acum doua seri, desi poate nici nu a fost in viata asta. Nu prea mai pot sa mananc de vreo doua saptamani, dorm continuu si imi vine mereu sa vomit, de parca in mine sta un copil care asteapta sa sara afara si sa imi spuna “Tata”. Iar eu sa ma uit la el mirata, sa il mangai pe cap si sa ma bucur.

Am facut o baie lunga si fierbinte, atat de lunga incat incepeam sa ma simt o fiinta a apei. M-am imbracat in graba dupa ce m-am periat o ora in fata oglinzii si m-am cocotat in pat cu N. Stateam asa amandoi tampi, trazniti. El mort, dar viu- eu vie, dar moarta (ciudat, parca am mai auzit asta undeva). Eu il tineam in maini, el ma tinea de suflet.

Am inceput apoi sa ma plimb in camera, de sus in jos, de jos in sus. Ma loveam uneori de Cincinnatus, care se plimba nervos prin celula sa, urmarind inscriptiile fantomatice de pe peretii galbeni. Ne-am oprit amandoi in acelasi moment si ne-am asezat fata in fata, cu picioarele incrucisate sub noi.

– Vine vara, am inceput eu, si rasare soarele. Mi-a urcat seva in ovare si o simt cum musteste. Imi inverzesc venele, imi infloresc sfarcurile, sangele imi e o pasta care pute aproape frumos. Cu toate astea, tu stii prea bine, nu am ce sa fac. Nu am cum sa scap.

– Nu vor sa imi spuna. Mi-au fragmentat deja moartea, ar putea la fel de bine sa imi spuna. Marfinka… Un alt barbat i-a ocupat deja sanii calzi si manutele grasute. Fantomele imi pierd timpul fara sa imi comunice sfarsitul. Ah, cum as vrea sa stiu, cum as vrea sa stiu…

– Afara e cald si frumos, lumina imi strabate printre obloane. La dracu cu nepotrivirile astea, am inceput seara si lumina imi intra deja prin obloane. In sfarsit, adevarul e ca imi intra. Si nu vreau sa ies. Vreau sa stau cu capul sub plapuma si sa simt ca nu exist. Oare cum e sa simti ca nu existi? De fapt tin minte ca nu am existat vreo doua zile, cand luasem pastilele alea. Dar nu am simtit ca nu exist, pur si simplu nu simteam nimic. Nici nu stiam ca exist. Nici nu stiam ca nu stiu ca exist. Nici nu stiam, punct. Nici nu stiam ce e aia sa stii. Si pe asta am mai auzit-o undeva, la naiba, de m-as putea debarasa de tot ce am auzit vreodata undeva. Nu simteam nimic si cu toate astea stateam in picioare, vorbeam la telefon si il speriam pe boul ala care nici macar nu m-a dus la spital.

-Clovnul ala vargat vine aici in fiecare zi si imi arata scamatorii. Mi-as dori sa fac o scamatorie si sa il fac sa dispara inapoi, acolo unde dispar fantomele cand dispar. Am doi copii care nu sunt ai mei, de care mi-e totusi mila. Una larga si chioara si unu schiop, cu picior din curele. Nu-i iubesc si totusi o iubesc, deci ii iubesc asa cum iubesc perna pe care pune capul. Cere-mi te rog niste carti noi, cand iesi…

-Cartile, la ce ne ajuta cartile? Sa le citim, sa le scriem si sa nu mai putem apoi trai. Nici nu stiu de ce citesc porcaria asta. E o porcarie destul de buna, intre noi fie vorba. Eu pot trai doar in arta, cum zicea personajul lui Woody Allen care era la randul lui un scriitor care vorbea cu personaje. In realitate nu e frumos, dar rezisti. Te ratezi, dar rezisti. In arta e frumos rau, dar mori incet. Sau invers. Dracu stie! Dracu sa le ia pe amandoua! Sau de fapt, nu, sa nu le ia.

Sigur, as putea sa astern pe pagina doar amintiri frumoase, caldura, lumina; as putea sa accept disperarea cu un chip taios si resemnat. As putea sa spun ce a fost a fost, asa si trebuie tinut minte. As putea sa va scuip un SMS de Pasti.

Pe de alta parte, as putea sa va servesc mizerii intunecate, cu care sa va imbacsesc existenta zi dupa zi. Un rahat atat de negru incat maine negresit va veti dori sa va taiati pe vene.

Insa nu vreau sa fac nici una nici alta.

Si de fapt, probabil daca ma intrebati azi la o cafea ce parere am despre moarte, va voi rade in nas sau voi schimba subiectul plictisita. Va voi spune ca nu se poate sa ne gandim mereu la moarte, ca trebuie sa ne prefacem bine, sa traim decent, de parca nimic nu s-ar intampla, de parca am putea bea cafele inca o vesnicie de acum, frumos, fata in fata, discutand despre fibre textile.

Dar aici nu ne ascundem mortii in cimitir. Aici vreau sa vedeti moartea seaca, uscata, cotidiana. Afisele cu cruce de pe scara blocului la care suspinam si urcam mai departe. Moartea adevarata: subita, ireversibila, galbena la fata si cu vata in nas. Intr-o carpa alba, plasticata, in care corpul care v-a sters la cur si v-a adormit seara va fi coborat intr-o groapa sapata de niste betzivi care trebuie platiti. Sa simtiti ca acelasi corp e rece, nu se mai stramba, nu se mai misca, nu mai respira si dispare brusc din existenta voastra imediata. Si cand spun imediata, ma refer la una lunga, lunga de tot.

Vreau sa realizati ca a doua zi si pentru tot restul zilelor voastre, pana la aceea in care crapati la randul vostru, veti simti o lipsa mare. O lipsa la care refuzati sa va ganditi fiindca ,daca o faceti, nu veti mai putea trai a doua zi cu voi insiva. Sa vedeti ca indata ce inserati piesa in ansamblu, nimic nu mai e logic, nimic nu are sens: nici job-urile voastre de cacat, nici futaiul de aseara si nici banii pe care ii castigati. Ca nu sunteti oameni perfecti, modesti, nevinovati; ca nici macar nu sunteti de vina pentru faptul ca sunteti de vina.

Ca nu il vom salva pe fiecare Daniel Raduta, desi ar fi frumos. Ca masuram vietile in functie de cine ne e mai apropiat. Cei mai buni dintre noi agonisim exact pentru aceia care ne-au sters mazga de pe fatza in copilarie sau pentru aceia care ne-au tinut capul deasupra sufletului atunci cand ne vomitam durerea . E si normal. Daca am face macar tot posibilul, am fi pe metereze fiecare secunda din viata noastra, muncind pentru cineva, pentru ceva, lepadandu-ne de tot ce avem. Niciodata relaxati, comozi, in fata televizorului.

Ca toate sunt corecte cat timp nu privim in laturi, insa atat de gresite, atat de complicate pentru o viata scurta de om. Ca orice am face, asteptam mereu secunda de dezastru, ne ingrozeste mereu taraitul telefonului. Ca nu ne vom putea potoli niciodata constiinta.

Ca nu exista decenta absoluta, nu in existenta asta.