A reinventa un cliseu in tine (durerile facerii)

A reinventa un cliseu in tine (durerile facerii)

Am avut azi noapte un vis ciudat, ceva intre o revelatie, un film american de duzina si o productie Disney. Se facea ca eram nustiuunde si ca baiatul de langa mine se transformase brusc intr-un soricel. Soricelul se bagase sub bluza mea si fugea in viteza peste tot, in timp ce ii tipam lu fratemio sa se uite. Cred ca avea inca fata de baiat, dar avea sigur picioare de soricel, ca alergarea aia pe piele ma inspaimanta.

Cand sa ma uit , in pat (ca stateam toti in pat, si nu, eu si baiatul nu cred ca faceam nimic deosebit acolo. sau?) se urcase o matza. Neagra. Fioroasa. Cu o coada lunga, ridicata, in semn de atacare a soricelului. Eu nu puteam sa il apar ca nici nu mai stiam pe unde ii, dar am rasuflat usurata cand am vazut cainii, trei la numar, cu tot atatia stapani, de neam masculin. M-am bucurat ca pisica se va speria, dar intr-o fractiune de secunda un caine a sarit si i-a mancat si spart in acelasi timp capul pisicii si s-a rebalansat spre sol. Silence. Straight face. O pisica fara cap. Frica. Trei caini si trei stapani violenti si nepamanteni. Mare frica.

Noapte. Petrecere. Fetele primeau fara voia lor compania celor trei baieti care parca acum nu aveau caini, desi pareau ei insisi cainii de dinainte. Doi dintre ei mi-au impins si mie unul. Frica, frica mare. L-am vazut si pe baiatul-soricel, de data asta transformat inapoi in baiat, insa fugind intre stalpi intocmai ca si soricelul.

Bun, deci am ramas la frica. Nu trecea. Incercam diferite tactici cum ar fi cea de a-l face sa ma placa gandind “please don’t hurt me”. Pupam, mangaiam. Intr-un tarziu, mi-am dat seama ca baiatul era acum inofensiv, chiar dragutz, si nu ma mai deranja sa pup, dar ma enerva ca nu vorbeste. Aveam impresia ca ii este frica, frica de frati, frica nu de mine, ci de ce ar putea sa imi faca. Bolborosea ceva intr-o limba necunoscuta. Aici intervine partea cu filmul de duzina.

Intr-un tarziu am aflat ca noaptea, fratii sunt inofensivi, dar o data cu lumina soarelui devin niste fiare care ucid tot. Da, stiu, va dati ochii peste cap. Inutil de zis, o data cu lumina, mergeam pe strada de mana si eu vorbeam, vorbeam mult, cand el incepuse sa maraie enervat. Nu a fost din prima violent, dar maraitul ala in coltu’ gurii, exact ca la un caine nervos, imi sugera ca avea sa fie mai rau. Asa ca am fugit. Si tot filmul am fugit de el si de fratii lui. Nu eram sigura daca fugeam de el sau cu el, cand cum, dar am preferat sa fiu singura.

Am omis sa spun ca inainte ma rugasem zeului Poseidon. Eu sunt credincioasa, desi nu ar parea, si nu stiu ce m-a apucat sa accept ca Dumnezeu ar fi putut permis unui mic zeu grec sa-i devina ministru. Asa ca de dragul situatiei, m-am rugat lui Poseidon, ceea ce mi-a fost de folos pentru ca atunci cand a inceput fuga, mi-a venit brusc ideea sa ma arunc in mare.

Era o mare spumoasa, verde, cea mai superba din cate am vazut, care ma imbratisa, ma ridica pe valuri si ma ascundea apoi in adanc. Niciodata nu m-am simtit atat de vie si de protejata, ascunsa de orice rau, inotand superb, aproape fara efort pe valuri, pe sub valuri, printre valuri. Si o imensa binecuvantare venea, fara doar si poate de la Poseidon.

Dar a trebuit sa ies, si dusmanii, ghicindu-mi solutia, incercau sa sece marea. Au reusit, dar am gasit un fel de canal, ca si al Senei, care apartinea tot de protectorii mei. Fuga a fost lunga si nu vreau sa va plictisesc, cert e ca uda toata m-am trezit in tramvai langa fratele care ma ajuta sa fug. Si ma proteja de fratii lui. Si o uimitoare duiosie ne facea sa ne tinem mainile unele intr-altele.

Ne-am intors toti “acasa”. Nu stiu ce motiv stupid m-a determinat sa ma intorc in casa cu ucigasii aia. Ajungand aproape, unul din fratii “rai” a iesit din masina si m-a vazut, vrea sa o ia iarasi dupa mine, dar renunta. Se inserase inca de la tramvai.

Si noi am ramas in pat, asteptand dimineata, cu iubirea noastra imposibila de film de duzina si ne iubeam. Jur ca ne iubeam. Nu as fi vrut sa plece niciodata, chiar daca era sa ma manance de vie cu prima raza a soarelui. Si eram curioasa sa vad daca o va face, la fel cum ala era curios daca il va tine minte nevasta batrana si amnezica in The Notebook. Eram convinsa ca merita sa incerc, cu orice risc, sa vad daca ceva uman infinit de frumos cum ar fi iubirea aia care ne lega va misca ceva in starea rigida a lucrurilor in care el e bestia si eu un simplu om. Dar ne iubeam.

M-am trezit iritata si plictisita, luand decizia ca mintea mea nu poate fabrica un sfarsit povestii. Dar a ramas toata ziua cu mine dragostea, patul si marea verde.

Nu stiu de ce am scris asta si aveti toate motivele sa credeti ca sunt o dementa cu prea multe filme ieftine la activ. Nu-mi pasa. Sunt convinsa ca ceva infinit si general valabil uman ne leaga tocmai prin cliseu. Ceea ce imi intareste idee ca subconstientul si sufletul au ceva in comun pana la identificare. Fiindca dragostea si marea au fost vii ca prima data, originale in mine, si nu in subiect. Iar eu am infrant cliseul, l-am decojit si am mancat miezul.

Lucrurile uneori sunt simple, si asta e ok si frumos daca le lasam sa fie asa cand e cazul sa fie, chiar daca in esenta sunt complicate.Iar cand vor fi complicate, sa nu incercam sa le linearizam. Incercam de multe ori sa-i protejam pe altii de noi insine atunci cand ei nu vor decat sa ii iubim, fiindca stiu si ei sa isi poarte singuri de grija.

Cat despre mine,am scris un film american si l-am povestit intr-un blog tipic, cu morala si tot pachetul, cand de fapt as vrea sa fiu tot acolo in pat, privind in ochi dragostea.Gata, ma intorc la dizertatia mea mai putin siropoasa.