Asta nu-i ziua mea.
Stiu, e 7 martie si lumea ma fericeste inca de la 12 noaptea. Si totusi asta nu-i ziua mea.
Daca ar fi fost, as fi fost inca acasa. M-as fi prefacut ca totul e bine . Macar acolo am impresia ca daca strang inchisi suficient ochii nu vine bau bau. As fi baut si probabil mi-as fi impartit bucata de patura intr-un mod nesanatos.
Sau macar la Guano Apes in Ungaria.
Daca ar fi fost, el era aici si nu in concediu pe ceva plaja insorita din Spania. Nu era nevoie sa ma astepte ca in alte dati, pe vremea cand aveam inca ceva frumos, cu flori si saruturi mai lungi decat The Curious Case of Benjamin Button. Doar sa fie.
Daca ar fi fost, nu s-ar fi repetat exact figura de anul trecut : carat de bagaje mult prea numeroase si grele pentru mine, plans aproape cu sughituri si singuratate multa multa multa. Macar 7 e numarul meu, deci anul asta sau fericirea sau dezastrul.
Iar o sa-mi zica unul si altul sa nu imi scriu slabiciunile pe blog. Eu oricum cred ca toata lumea are cateva si cine se minte pe sine si pe altii e de o mie de ori mai in cacat. Mi se par dubiosi Mickey Mouse-ii fericiti. Si ma lasa rece eroismele lor.
Si nu, nu am chef sa sun niste colegi si sa ii invit la un profiterol. Nu si de data asta.
Sunt trista si am chef sa ma plang. Am un meniu si un spatiu personal la dispozitie.
Doar e ziua mea.