Category Archive : Diverse

Tot asa.

Ma uitam la ea, aplecata atent peste masa, concentrata la ceea ce face si usor incruntata. Cu buclele-i perfecte cazandu-i peste un obraz alb si aproape transparent, semana pe una din fetitele din picturile de ulei victoriene, si chiar, un strop, cu ceva din kitschurile rococo. Rochita era clasica, frantuzeasca si nimic in afara de masa moderna de sticla nu trada epoca corespunzatoare detaliului. Era un fel de copil-batranica, asa cum bunica mea era o batrana-copil.

Apoi m-am uitat in fata mea, la baietelul cu ochi mari, albastri si par blond. La 8 ani are deja o cariera de fotomodel in spate, cariera pe care, de altfel, probabil nici nu o mai tine minte. Fixez cu privirea gurita delicata, cu un colt cazut neglijent intr-o grimasa, dezgolind o usoara dezorientare ce i se citeste in dintii mici, de lapte. Ce ochi frumosi.

Daca ma gandesc bine, in afara de orice analiza artistica, nu sunt cu nimic fundamental diferita de personajele lui Nabokov sau de vreun Polanski oarecare. Imi trece prin cap C. ,lovind cu varful degetelor frunzele si gandul lui juvenil-tragic.Zambesc. Chiar asa, as putea fi si eu inchisa intr-o celula pentru ca am atentat la inocenta.

Il trimit sa imi aduca vioara, il pacalesc, il rog sa-mi arate. Stiu ca asta il face sa simta o anume importanta, o datorie fata de mine. Nici eu la varsta lui nu studiam de bunavoie Schuman, Haendel si Bach la pian, iar Ceaikovski imi placea, dar era prea alert pentru apatia mea generala. Imi amintesc si acum lacatul de la pianina cu care profesorul imi batea tempoul, atat de enervant incat nu as fi fost in niciun moment surprinsa daca o alta eu s-ar fi ridicat de pe scaun si l-ar fi strans de gat pana se invinetea.

Dar destul cu amintirile, copiii astia ma iubesc. Nu in fiecare zi, caci copiii nu iubesc zilnic la fel, asa cum nici noi nu iubim mereu la fel. Doar ca ei nu au inca frica penibilului, de care noi nu ne despartim mai niciodata. De obicei insa, adica aproape mereu, ma iubesc, ma adora, se lipesc de mine, ma pupa si se ascund in bratele mele.

Am indrazneala sa spun chiar ca sunt pe undeva o mama-surogat, doar ca surogat nu e cuvantul potrivit ,avand in vedere ca inteleg unele lucruri pe care ea nici la al patrulea copil nu le desluseste. Pentru ca nu o intereseaza. Pentru ca ii e mai comod asa, sa ignore faptul ca fiintele pe care le-a adus pe lume au o viata a lor si o constiinta care inmugureste.
***
Eu, de cand eram mica, am vrut mereu doi copii: un baiat si o fata, ca sa poata avea relatia absolut minunata pe care am avut-o eu cu fratele meu mai mare. Este una din intrebarile care li se pun mereu fetitelor, asa cum copiilor in general li se pune intrebarea semi-naiva “pe cine iubesti mai tare, pe mama sau pe tata?”. Cand fetitele cresc, cred ca de multe ori aceasta luare in perspectiva permanenta devine prost interpretata.

Barbatii considera mereu ca o femeie care spune cu hotarare ca isi doreste copii vrea sa ii inlantuie, pe cand pentru ea evidenta unei familii cu un copil e un tablou de o naturalete desavarsita. Asteptarea de a nu trece prin viata fara implinirea acestei dorinte instinctive de a creste in tine carne din carnea ta nu are la femei decat o legatura marginala cu barbatul in sine, care totusi trebuie sa isi doreasca la randul lui acest lucru . De aceea m-au speriat mereu femeile care nu isi doresc copii, dar si acelea care ii expulzeaza ca pe niste oua de dinozaur, fara sa isi dea seama ce fac.

In sfarsit, nu va speriati, nu voi face copii in viitorul apropiat si nici nu as avea cu cine sa ii fac. De fapt, incep sa ma gandesc serios la discutiile in contradictoriu de ore intregi cu un prieten. “Esti nebuna, TU vrei sa faci un copil? Se va chinui! Pentru ca orice copil care va iesi din mine sau din tine va fi automat condamnat la nefericire”. Avea dreptate. Tot mumbo-jumbo-ul cu frumosul chin, pus pe taler, cantareste subtire.

Am mai spus ca eu, de fapt, cred in Dumnezeu? Nenorocitul! Maica-mea imi spune sa ma rog dimineata si seara pentru bien-etre-ul meu general. Sictir. Oricat de mult as fi aparat ascunsele cai ale Domnului in copilarie, nu ii gasesc nicio scuza la maturitate pentru toata gluma proasta pe care suntem obligati sa o inghitim. Certitudinea ca e acolo, sub o forma sau alta, e o alta poveste in care simt ca nu ar avea niciun rost sa ma bag.

Si atunci cu ce as fi eu mai diferita de El daca as aduce pe lumea asta un copil, sa traiasca -ce-i drept- si bucuriile si frumoasele chinuri de care ii vorbeam acestui prieten? Nu e suficient sa faci un copil si sa il lasi sa se salveze singur. Nimeni nu ar trebui sa ia aceasta hotarare.

Poate ca in asta consta pana la urma salvarea umanitatii: daca inca de la Adam si Eva omenirea si-ar fi infrant dorinta egoista de a procrea ( si nu ar fi muscat din mar), omul ar fi putut fi considerat cu adevarat o serie reusita. O serie de doi. Pula mea, ar fi fost mai bun decat bunul Dumnezeu.

Ma rog.

Maine o sa vreau tot doi. Orice ar insemna asta.

Post din ala de care am vazut la Piscot.

Despre cu totul altceva trebuia sa scriu astazi, dar nu m-am putut abtine. E printre putinele dimineti in care ma trezesc cu zambetu’ pe buze si nu cu frica intre coaste. Bine, mint, credeam ca e 7 seara si n-am luat-o p’aia mica de la gradi, dar dupa aia mi-am pus zambetu, jur.

Intotdeauna am preferat sa am prieteni putini, da’ buni, decat multi si prosti. De multe ori ma trezesc sau adorm cu gandul ca am dat chix pana si la capitolul asta, dar astazi, de exemplu, imi dau seama ca nu e chiar asa. Exista neintelegeri si ne pierdem cu totii rabdarea, insa voi ati trecut prin certuri, scandaluri si v-am puricat la corazon pana n-ati mai putut. Ati ramas putini si majoritatea departe, dar ati ramas. Si sunteti toti atat de misto incat nu am cuvinte.

Despre unii dintre voi am mai scris si despre altii voi mai scrie si in alte dati. Azi e pentru voi trei. Aveti ceva in comun, dar nu am sa zic ce.

  • Tu, fato, mi-ai placut de cand te-am vazut prima data in poza aia cu Gheorghe. Nu mi-au lipsit decat cateva zile sa te iubesc si tot cateva zile sa imi cunosti toate angoasele, complexele si fericirile. Stiu ca sunt enervanta uneori, ca ma plang mult, ca iti povestesc chestii care nu te intereseaza si ca de multe ori nici nu te ascult, dar esti o proasta daca crezi ca nimanui nu-i pasa de tine.

Cateodata, tu nici nu ai habar, ma trezesc si citesc ce scrii si nu pot sa-mi spulber gandu’ : doamne, cat esti de misto! Cum dracu te-am gasit? Esti atat de misto incat uneori mi-e aproape ciuda. Esti atat de misto incat te-as acapara cu forta si nu ti-as mai da drumul. Si desi esti doar la o aruncatura de bat, stiu ca aruncatura aia e mai lunga decat credeam si ma multumesc cu convorbirile pe internaut si cu vocea ta aia la fel de misto si ea, la telefon. Dar hainuinimic, ne vom regasi candva curand iar, cu alcoolemia la cote alarmante, pe niste saci Coca-Cola, cu tigarile pe coate.

PieS: Te-am iubit si mai mult cand mi-ai zis “hai ca vin!”. Proasto, ai vrut sa lasi tot si sa vii. Pentru mine.

  • Cu tine, zapacitule (stai linistiiit, nu zic nimic), vorbesc in fiecare seara si uneori cate trei ore la telefon. Nici nu stii, dar zilele astea m-ai trecut prin stari de tremur continuu, prin betii, singuratate si o gramada de neputinta. Ai stiut mereu ce sa zici si cand sa taci, pe cand eu nici nu stiu cuum sa reactionez cand te vad trist de imi rupi sufletu’ in doua.  Ai toate calitatile pe care le poate avea un barbat si esti constient, muistule. Da, uneori ma enervezi de mor si stiu ca si eu pe tine,  dar habar nu ai cat de tare te iubesc, fa, si cat de putin e asta doar o forma de a spune.
  • Pe tine, nesatulo, te-am lasat la sfarsit, dar nu esti in niciun caz cea din urma. Si pe tine te-am placut din day one. Atunci cand ai zis ca si tu esti la Sorbona si am mers sa bem si sa barfim barbati. Asa plac eu de obicei oamenii: din day one sau deloc. Esti unul dintre prietenii aia pe care nu am sa-i regret niciodata: inteligenta, talentata, hazlie si cu un suflet mare.

Nu ai idee cat m-am bucurat ca ai venit si mi-ai batut in geam. Cu toate ca aveam telefonu inchis si ii respingeam pe toti, ai stiut sa faci ce era cel mai important: sa vii oricum. Sa-ti uiti supararea, chiar daca era spre binele meu, si sa vii oricum. Iar eu, ca sa fiu stupida pana la capat, te rasplatesc ratand festivalul ala la care muncesti de vreo 10 luni. Poti sa imi aplauzi cu lacrimi de mirare inspiratia.

Si totusi, la mine o sa gasesti oricand ce cauti, prostuto, dar cel mai important, pe mine stii cum sa ma gasesti. Chiar si cu telefonu inchis. Chiar si cand nu ma gaseste nimeni altcineva. Dar nu mai bate intai la geamul vecinilor, pentru Dumnezeu.

Daca as fi trait in alta epoca, ati scrie CD-uri cu un soft care imi poarta numele

Am reusit cu brio sa dorm toata ziua si m-am trezit pe la 22:00. M-am invartit iar prin casa, am deschis frigiderul de vreo 20 de ori, apoi l-am inchis la loc. Nimic. Acelasi tipat ingrozitor in teasta, aceeasi greata in tot corpul. Tot de vreo 20 de ori m-am gandit sa dau drumul la gaz si nici cimitirul de elefanti nu devenise intre timp o solutie de proximitate.

Eram in bezna, becul mi se stricase din nou si ma surpam pe dinauntru, plimbandu-ma de colo colo ca o vita inaintea furtunii, asa ca am hotarat sa ies pe la 2:30 la o tigara si o gura de aer. Nici nu apucasem bine sa ies ca am si observat poarta liceului din fata in flacari. O camasa ardea revolutionar pe una din barele de fier si un pusti fugea spre coltul strazii, unde in final s-a si oprit privind agitat spre foc. Ma indreptam fix in directia lui.

Nenumaratele mele experiente cu straini- in care era sa fiu ucisa , violata si aruncata in Sena, in care am fost urmarita de cateva ori pana acasa, in care m-am batut cu cativa idioti la usa scarii sau era sa fiu rapita de proxeneti si dealeri – m-au invatat ca, desi manifest o atractie cel putin interesanta pentru delincventi, niciodata nu reuseste vreunul sa ma bata la jocul asta. Asa ca am facut lucrul cel mai logic cu putinta: m-am indreptat cu calm spre piromanul care astepta in coltul strazii, sperand sa nu interactionam si cel mai important, sa nu ma injunghie sau sa imi dea foc .

Solutia cea mai buna e deci calm si indiferenta si, in cazul in care infractorul te scoate din minti, un kick in increderea lui de sine. Majoritatea barbatilor tupeisti, prosti si agresivi se retrag in fata sigurantei, curajului si in fata unei glumite despre cat o au de mica.

De departe, cel mai amuzant e sa izbucnesti in ras cand unul si-o scoate in fata ta pe strada, s-o arati cu degetul si sa intrebi distrata “Aia e o pula?”. Expresia de pe chipul lor e de milioane! Ati fi uimiti cati domni au acest hobby de a si-o scoate-o la aer. Un nene care frecventa curtea blocului chiar isi lega panglici de ea! Cand si-o invartea, cat era de minunat, culorile se amestecau intr-un fantastic curcubeu…

Dar deviez!

In timp ce cugetam la strategia mea de intoarcere acasa, de unde sa sun la pompieri (adica inapoi spre incendiu), se opreste la 3 noaptea fix in fata mea, exact ca in filmele americane o masina de politie din care coboara cel mai frumos politist posibil . Il abordez si ii descriu incendiul de pe strada alaturata, iar el ma asigura cu cea mai mare politete ca merge sa verifice. Locul intalnirii pare sa fie unul straniu, acelasi cu al aparitiei altor personaje magice.

Acum, daca ma cunoasteti un pic, probabil stiti si my history with fire. Dupa ce am incendiat bucataria, dupa ce imi ia foc ceva de cel putin doua ori pe saptamana, dupa ce practic circula adevarate bancuri despre mine si foc, dupa ce pana si prietenii au vrut sa imi ia un extinctor de ziua mea, dupa ce pana si taica-mio imi spune Prometeu, am inceput sa mai si locuiesc in locuri in care au loc incendii masive, schimburi de focuri de arme si trafic de droguri!

Si serios, ma enerveaza nesiguranta. Nu insecuritatea, ci nesiguranta. Ma enerveaza rau. Stiti cum verific daca am lasat gazul aprins? Cu bricheta!

Profil bas, ne provoque rien

Nu-mi gaseam starea. Era aseara, sau poate era acum doua seri, desi poate nici nu a fost in viata asta. Nu prea mai pot sa mananc de vreo doua saptamani, dorm continuu si imi vine mereu sa vomit, de parca in mine sta un copil care asteapta sa sara afara si sa imi spuna “Tata”. Iar eu sa ma uit la el mirata, sa il mangai pe cap si sa ma bucur.

Am facut o baie lunga si fierbinte, atat de lunga incat incepeam sa ma simt o fiinta a apei. M-am imbracat in graba dupa ce m-am periat o ora in fata oglinzii si m-am cocotat in pat cu N. Stateam asa amandoi tampi, trazniti. El mort, dar viu- eu vie, dar moarta (ciudat, parca am mai auzit asta undeva). Eu il tineam in maini, el ma tinea de suflet.

Am inceput apoi sa ma plimb in camera, de sus in jos, de jos in sus. Ma loveam uneori de Cincinnatus, care se plimba nervos prin celula sa, urmarind inscriptiile fantomatice de pe peretii galbeni. Ne-am oprit amandoi in acelasi moment si ne-am asezat fata in fata, cu picioarele incrucisate sub noi.

– Vine vara, am inceput eu, si rasare soarele. Mi-a urcat seva in ovare si o simt cum musteste. Imi inverzesc venele, imi infloresc sfarcurile, sangele imi e o pasta care pute aproape frumos. Cu toate astea, tu stii prea bine, nu am ce sa fac. Nu am cum sa scap.

– Nu vor sa imi spuna. Mi-au fragmentat deja moartea, ar putea la fel de bine sa imi spuna. Marfinka… Un alt barbat i-a ocupat deja sanii calzi si manutele grasute. Fantomele imi pierd timpul fara sa imi comunice sfarsitul. Ah, cum as vrea sa stiu, cum as vrea sa stiu…

– Afara e cald si frumos, lumina imi strabate printre obloane. La dracu cu nepotrivirile astea, am inceput seara si lumina imi intra deja prin obloane. In sfarsit, adevarul e ca imi intra. Si nu vreau sa ies. Vreau sa stau cu capul sub plapuma si sa simt ca nu exist. Oare cum e sa simti ca nu existi? De fapt tin minte ca nu am existat vreo doua zile, cand luasem pastilele alea. Dar nu am simtit ca nu exist, pur si simplu nu simteam nimic. Nici nu stiam ca exist. Nici nu stiam ca nu stiu ca exist. Nici nu stiam, punct. Nici nu stiam ce e aia sa stii. Si pe asta am mai auzit-o undeva, la naiba, de m-as putea debarasa de tot ce am auzit vreodata undeva. Nu simteam nimic si cu toate astea stateam in picioare, vorbeam la telefon si il speriam pe boul ala care nici macar nu m-a dus la spital.

-Clovnul ala vargat vine aici in fiecare zi si imi arata scamatorii. Mi-as dori sa fac o scamatorie si sa il fac sa dispara inapoi, acolo unde dispar fantomele cand dispar. Am doi copii care nu sunt ai mei, de care mi-e totusi mila. Una larga si chioara si unu schiop, cu picior din curele. Nu-i iubesc si totusi o iubesc, deci ii iubesc asa cum iubesc perna pe care pune capul. Cere-mi te rog niste carti noi, cand iesi…

-Cartile, la ce ne ajuta cartile? Sa le citim, sa le scriem si sa nu mai putem apoi trai. Nici nu stiu de ce citesc porcaria asta. E o porcarie destul de buna, intre noi fie vorba. Eu pot trai doar in arta, cum zicea personajul lui Woody Allen care era la randul lui un scriitor care vorbea cu personaje. In realitate nu e frumos, dar rezisti. Te ratezi, dar rezisti. In arta e frumos rau, dar mori incet. Sau invers. Dracu stie! Dracu sa le ia pe amandoua! Sau de fapt, nu, sa nu le ia.

Ca se danse la tête contre les murs

Sigur, as putea sa astern pe pagina doar amintiri frumoase, caldura, lumina; as putea sa accept disperarea cu un chip taios si resemnat. As putea sa spun ce a fost a fost, asa si trebuie tinut minte. As putea sa va scuip un SMS de Pasti.

Pe de alta parte, as putea sa va servesc mizerii intunecate, cu care sa va imbacsesc existenta zi dupa zi. Un rahat atat de negru incat maine negresit va veti dori sa va taiati pe vene.

Insa nu vreau sa fac nici una nici alta.

Si de fapt, probabil daca ma intrebati azi la o cafea ce parere am despre moarte, va voi rade in nas sau voi schimba subiectul plictisita. Va voi spune ca nu se poate sa ne gandim mereu la moarte, ca trebuie sa ne prefacem bine, sa traim decent, de parca nimic nu s-ar intampla, de parca am putea bea cafele inca o vesnicie de acum, frumos, fata in fata, discutand despre fibre textile.

Dar aici nu ne ascundem mortii in cimitir. Aici vreau sa vedeti moartea seaca, uscata, cotidiana. Afisele cu cruce de pe scara blocului la care suspinam si urcam mai departe. Moartea adevarata: subita, ireversibila, galbena la fata si cu vata in nas. Intr-o carpa alba, plasticata, in care corpul care v-a sters la cur si v-a adormit seara va fi coborat intr-o groapa sapata de niste betzivi care trebuie platiti. Sa simtiti ca acelasi corp e rece, nu se mai stramba, nu se mai misca, nu mai respira si dispare brusc din existenta voastra imediata. Si cand spun imediata, ma refer la una lunga, lunga de tot.

Vreau sa realizati ca a doua zi si pentru tot restul zilelor voastre, pana la aceea in care crapati la randul vostru, veti simti o lipsa mare. O lipsa la care refuzati sa va ganditi fiindca ,daca o faceti, nu veti mai putea trai a doua zi cu voi insiva. Sa vedeti ca indata ce inserati piesa in ansamblu, nimic nu mai e logic, nimic nu are sens: nici job-urile voastre de cacat, nici futaiul de aseara si nici banii pe care ii castigati. Ca nu sunteti oameni perfecti, modesti, nevinovati; ca nici macar nu sunteti de vina pentru faptul ca sunteti de vina.

Ca nu il vom salva pe fiecare Daniel Raduta, desi ar fi frumos. Ca masuram vietile in functie de cine ne e mai apropiat. Cei mai buni dintre noi agonisim exact pentru aceia care ne-au sters mazga de pe fatza in copilarie sau pentru aceia care ne-au tinut capul deasupra sufletului atunci cand ne vomitam durerea . E si normal. Daca am face macar tot posibilul, am fi pe metereze fiecare secunda din viata noastra, muncind pentru cineva, pentru ceva, lepadandu-ne de tot ce avem. Niciodata relaxati, comozi, in fata televizorului.

Ca toate sunt corecte cat timp nu privim in laturi, insa atat de gresite, atat de complicate pentru o viata scurta de om. Ca orice am face, asteptam mereu secunda de dezastru, ne ingrozeste mereu taraitul telefonului. Ca nu ne vom putea potoli niciodata constiinta.

Ca nu exista decenta absoluta, nu in existenta asta.

Cel mai comic examen

Tocmai am avut cel mai haios si cel mai stupid examen din viata mea. Spre deosebire de examenele de statistica, de exemplu, nu cerintele au fost aiurea de data asta, ci hotararea judecatoreasca pe care o aveam de comentat in sine, in timp ce inotam prin niste chestii mai absurde decat tautologiile lui Hrusca.

Sa va explic. E destul de complicat sa intru in toate detaliile tehnice, asa ca o sa incerc sa simplific, chiar daca nu o sa vi se para. Este povestea induiosatoare a unui omulet prins in capcanele sistemului si a propriului IQ. Povestea induiosatoare a unui om care lupta pentru dreptul fundamental la un proces echitabil, in timp ce lupta contra lui. Asadar:

Un tip face cerere de anulare a unui decret la Conseil-ul d’Etat francez, un fel de instanta suprema administrativa (da’ nu chiar). Decretul acesta, prin opozitie cu situatia anterioara in care se afla sa spunem doar ca ii dadea posibilitatea, dreptul, libertatea unei alegeri. Decretul spune ca in lipsa unei cereri formulate din partea cetateanului, le commissaire du gouvernement, a carui prezenta la decizia finala este foarte contestata in doctrina, asista doar la decizia finala fara sa participe la ea. Intelegeti deci ca inainte de decret, prezenta acestuia era obligatorie, iar cetateanul nu avea posibilitatea sa il excluda. Nu intru in detalii, mentionez doar ca cetateanu X nu vrea ca el sa participe. Buuuun. Ce face cetateanu X?

El face o cerere in care incearca sa isi anuleze propria libertate de a alege, adica cere o alternativa la un drept de alternativa! Adica isi cere lipsa de alternativa. El alege sa nu aleaga!

Cand imi transpira pielea pe dinauntru

Sarpele din iarba inaintand furtunos cu capul ridicat spre mine, mereu spre mine, gata sa ma muste intre ochi si sa imi scuipe puroi si venin in sange. Sa mi se arunce in fata agasat, nervos, cu ura, mai repede decat am timp sa reactionez.

Oasele lui Lucy, australopiteca, aruncate la volanul unui Aston Martin negru care accelereaza pe o autostrada pustie. Cu orbitele goale si cu scobitura nasului si cea a gurii formand un zambet sinistru, inuman, de moarta vie.

Satana leganandu-si copiii in brate, fredonand cu dor un cantecel naiv. Copiii intind manutele spre nasul Satanei, iar el le saruta cu duiosie si le suge degetelele in joaca.

Sobolani care imi cad cu duiumul in cap, pe fata, pe picior, unii inca impreunati, aratandu-si coltii si ragaind a placere. Isi tarasc cozile lungi si ascutite, privindu-ma o secunda amenintator inainte sa fuga.

Femei volubile si vorbarete, care turuie, barfesc, rad zgomotos si se intorc mereu ceva mai goale de la baie. Flamande, nesatule, isi povestesc mereu viata si bat din toc pe sub masa.

Down with love, but let it stay

Sa imi revin? Nu, mersi, in sfarsit mi-am revenit. Dar sa sarim peste acest incredibil tupeu de a-mi sugera prin mesaje ca ma ierti (tu pe mine) si sa trecem la subiect: nu. Nu mai imi scrie, nu ma mai cauta, uita ca exist. Si daca in alte dati “pa” insemna “ne vedem saptamana viitoare”, exista un moment in care se termina saptamanile viitoare si ramai cu ceea ce ai.

M-am saturat sa iert. Si am fost prea aroganta sa o fac de atatea ori. A fost incorect sa nu iti dau si eu ceea ce meriti. Sa fiu aia buna, iertatoare, care isi analizeaza criticile primite, dar nu le impune niciodata pe ale ei. Mi-a spus odata cineva ca imi place sa taxez la fiecare pas. E adevarat. Si de frica ca o voi face din nou, din obligatia pe care mi-am impus-o sa-ti intorc ceea ce mi-ai dat odata, am cam uitat sa imi fac si mie un bine.

Tu oricum esti exact opusul lui: daca el era o mamaliga incapabila de a lua decizii singura si de a actiona, tu ai un adevarat cult al sinelui. Aveti ceva in comun insa: amandoi dati din coada atunci cand vreti sa obtineti ceva.

Adevarul este ca m-am saturat sa va vad imprastiind punctul vostru de vedere, partea voastra de poveste, nevoile voastre- puncte de vedere pe care sunt convinsa ca in capul vostru le vreti adevarate si pe care le crede toata lumea adevarate in afara de -nu-i asa?- noi. Bine jucat. Din pacate, prost gandit.

Prefer fiinta aia salbatica si aroganta pe care o aduci uneori in discutie si imi displace profund asta needy si ultra-sensibila pe care o resusciteaza toate relatiile de lunga durata. Probabil ma caracterizeaza ambele. Nu stiu si nici nu ma intereseaza.

Vorba ta, viata e scurta. nu?

II) Cat despre tine, shmucks- stai linistit, doar eu iti spun asa, chiar daca tie nu iti place- tu stii foarte bine ca tin la tine de nu mai pot. Esti printre putinele persoane cu care pot discuta orice, de la carti, arta pana la jenant si la chestii la care radem ca niste cretini. Si totusi insisti sa faci pe prostul, sa ai impresia ca as avea nu stiu ce pretentii , cand cel cu pretentii nejustificate esti mereu tu.

Ia viata asa cum vine. Ma cunosti suficient de bine sa stii ca nu dau doi bani pe aia care cred ca isi apartin fiindca se pupa in cur si se plimba de mana pe strada. Si nici pe prieteni care se suna din an in pasti si se intalnesc la inmormantari, dar nu stiu nimic unul despre altul. Si stii bine ca exista relatii mult mai speciale si mai diferite decat astea limitate pe care le imparte 90% din populatie. Da, fac bine, melodia e frumoasa si astept sa iti vina mintea la cap.

Asa. Desi am deschis mai multe open relationshipsuri si am inchis doar cateva (ce pompos suna :)), nu e deloc asa) , nu gasesc ca e timpul sau locul sa dau flit sau play la altele aici. Unele doar au ajuns la stadiul asta de lipsa de contact si au fost suficient de lungi incat sa consider ca datorez asa ceva.

Incepe sa ma oboseasca viata asta moderna in care pare ca ai totul si nu ai de fapt mai nimic. Si totusi nu stiu daca imi doresc alta. Libertatea e un cuvant greu. De vazut daca merita.

Si cu asta am terminat discutia

Printre putinele principii la care tin pana si in vremuri de izbeliste ale constiintei, unul imi e aproape sfant: nu dau in prieteni. Nu imi barfesc prietenii. Nu incerc sa ii lovesc in coaie, fiindca mi-au gresit cu pumnul.

Insa da, le dau peste nas cand incearca aroganta, ermetismul si nesimtirea si da, le atrag atentia atunci cand, cum s-ar spune ,”their heart is not in the right place”. Fiindca daca cineva care are o problema personala cu mine se lauda ca o are mai mare, nu am sa-l contrazic.

Poate are dreptate. Am sa reactionez, desigur, imi sta in instinct. C-asa-i in fotbal. Am sa cultiv indoiala, am sa penalizez ingamfarea si faultul, dar nu am sa spun niciodata “ba a mea!”. Structura mea etica si bunul simt mi-o interzic. Si nici nu imi sta deloc in fire sa ma laud spontan.

Stiu ca am dat peste nas unui sir indian. Imi pare doar rau ca i-am pus intr-o oala comuna si unii s-au simtit lezati in puncte care nu erau ale lor. Si da, am vrut de data asta sa incerc eu apele intr-o chestie anumita, sa vad daca am inteles ce trebuia si daca eram cu adevarat vizata nu numai pe un subiect care nu stiu de unde a aparut si de ce a fost nevoie sa apara, ci si la un nivel josnic, cu totul altul decat trebuia. Am vrut sa vad unde dau si unde sare. Si am fost dezamagita sa vad ca sare de langa mine, din cineva care, de ce sa ne ascundem dupa deget, imi e apropiat si a carui parere conteaza.

Am fost si mai dezamagita sa intuiesc punctul de plecare al circului. Care cred ca e o neintelegere. Cred, fiindca habar nu am. Dupa ce am asteptat, conform instructiunilor, un semn pe care nu l-am primit, tot eu ma aleg cu o fiinta suparata si un spate intors. Iar atunci cand cineva face chestia asta fara sa imi explice, consider ca nici nu are rost sa insist cu intrebarea.

Insa cand acel cineva ma si ataca metaforic, indirect, parca da si parca nu, fara sa ii fac nimic, cu aluzii si apropouri, trebuie sa se astepte macar la o reactie care sa il tempereze. Oricum, ce-am primit a rezonat aiurea si din nou, imi pare rau ca am pus mai multe cazuri intr-o oala.

Ca sa inchei, un alt lucru pe care nu il fac, e urmatorul: nu obisnuiesc sa fac judecati de valoare. Rar voi spune cuiva ca e prost, lipsit de talent sau de potential. Daca cineva intelege asta, nu ma cunoaste deloc. Insa ii voi spune atunci cand in anumite situatii e plin de sine, superficial, arogant si gol. Si asta imi e in primu rand datoria de prieten.

Si de om.

Mai stii cand eram mai mici si ai murdarit o fata cu crema de pantofi pe fatza? Nu mai suntem la varsta aia, sper doar ca realizezi.

M-am pierdut dintr-o bucatica de piele

Mi se intampla des sa ma blochez in gand si sa nu mai realizez ce se intampla in lumea exterioara. Insa nu mi s-a mai intamplat de mult timp sa ma blochez ca ieri noapte, pret de cateva minute bune.

Iti mangaiam o bucata de piele intre coapse si abdomen, luminata curios, selen, cand am inmarmurit: frumusetea corpului pe care il iubeam, o frumusete atat de simpla, autonoma si autoreflexiva, m-a lasat brusc fara respiratie. M-am pierdut dintr-o bucatica de piele intr-un intreg paradis afectiv, cu toata candoarea infantila de care eram capabila doar mangaind, mangaind la nesfarsit, fara sa imi mai dau seama ce fac, fara macar sa gandesc, coplesita de atata frumos.

Mangaind un corp inocent ca un copil care nu cunoaste nimic din perversitatile creierului, ale vorbelor, care nu are alte amintiri decat ale lui. Caci corpurile au sigur o logica a lor, o chimie a lor si o memorie a lor, independenta, care a facut pana si multe dintre marile tragedii amoroase sa continue cu o vointa sadica. Iar corpul asta nevinovat, alb, cald nu a facut nimic rau si nu s-a schimbat cu nimic.

Mi-am revenit apoi, te-am vazut pe tine si am realizat: nu conteaza nimic din ceea ce am sau primesc, atat timp cat am de unde si inca pot sa dau. Sa mangai. Si sa ma mir.

Mai ales sa ma mir.

Nu m-am mai mirat de mult timp.

Dar e inca asa de bine cand te tin noaptea in brate si ma tii si tu pe mine sub respiratia ta.