Blogoras de oras

De la fanaticii religiosi si pana la laboratoarele albe si fara praf, suntem toti in cautarea ireductibilului. Sau convergentei. Sau spune-i cum vrei. Mare si cuprinzator sau mic si indivizibil, natura cautarii e similara. Acelasi lucru ne chinuie, aceeasi nevroza universala. Aceeasi nevoie de ceva care nu dispare, care nu se relativizeaza, care nu cedeaza.

Democrit pretindea ca totul se schimba, totul se transforma, ca orice lucru nou se reconstruieste din aceleasi unitati de baza, spulberate de vant, care sunt atomii. Acum stim ca exista ceva mai mic decat atomul si cautam alte chestii mai mici. Din ce in ce mai mici. Sau mai mari, mai cuprinzatoare. Poate am gresit si cuvantul e unitate. Cand le gasim, deznadajduiti, le testam in draci si cautam altele.

Intre atomii lui Democrit si String theory, intre rugaciune si universul ordonat al lui Einstein nu exista mari diferente. E doar aceeasi goana dupa ecuatia primordiala, dupa fractia care ar putea defini tot. E in sfarsit goana dupa un Dumnezeu, dupa dragoste, dupa energie, dupa ireductibil, dupa tot ceea ce alimenteaza visele umane. Toti suntem dogmatici. Pana si noi, cei care ne indoim de atatea. Pana si noi, cei care ne indoim de coerenta. Pana la ultimul.

Nu raspund cu brutalitate, ti-am spus, decat la brutalitate. Decat la ceea ce ma ameninta si ma mutileaza cu buna stiinta. Nu e atat de greu de inteles, de fapt, ca imi e resursa mai la indemana. Ca nu putem fi sfinti la nesfarsit si nici martiri bine dozati. Razboaiele se poarta cu arme si nu cu flori. Poate headerul nu mi se mai potriveste, dar diferenta totusi exista : nu iau arma decat dupa ce port floarea. Nu iau arma decat cand atunci altul o ridica inaintea mea. Devine instinctiv dupa o vreme. Si ma face sa pierd prea des.

Dar am inceput sa iau arma din prima si asta ma indurereaza. Nu pot sa accept ca e doar o problema de chimie.

Mi-am dat seama ca sunt un fel de Tinkerbell, o fatutza care- in plin complex al salvatorului -are un talent clar : sa repare oameni. Oricat de putin, pot sa ii fac sa functioneze. Sau, dimpotriva, sa ii desfac, sa ii cobor in genunchi in lacrimi si sa le arat ca sunt facuti din arcuri si fiare. Atunci cand ma stric, nu e nimeni in jur sa ma repare. Numai atunci iau capricioasa jucariile si incerc sa le dezmembrez. Si e mereu prea tarziu, fiindca le-am aratat deja reteta.

O alta carte buna a fost Fury.

Pana atunci, trebuie sa fac simulacrele sa puste. Sa le dau eu singura viata. Sa devina din a four sau n letter word ceva ce functioneaza. Trebuie sa hranesc un suflet dedublat, un corp intors impotriva sinelui. Si invers. Trebuie sa hranesc cel putin doua suflete si in acelasi timp sa ma obisnuiesc cu faptul ca Spinoza avea aproape dreptate. E greu. E chinuitor. E aproape imposibil.

Poate nu sunt simulacre.

Daca acea fractie ireductibila exista si daca are un nume incep sa empatizez.

Maica-mea a omorat sau a facut disparuti cei doi paianjeni imensi si negri de la exteriorul usii. Am plans. Se miscau greu fiindca erau mari si se intorceau in fiecare seara in gaurica lor. Dimineata plecau devreme, seara ii gaseam acolo. Luni de zile. Cat de putin intruziv, nu ? Nu s-au urcat niciodata la mine in pat . Totusi, imi erau simpatici. Nu credeam ca pot sa plang dupa paianjeni fiorosi.

Lor nu le-am dat niciodata un nume.