Fenis

Fenis

Sus pe vale nu mai locuieste aproape nimeni. O singura casa pe marginea dinspre sat tine bucata asta de trecut in viata.

Trec prin curtea pustie de mai mult de 10 ani a unei gospodarii, calcand cu atentie, sa nu trezesc serpii. In stanga, casa in care matusa Mili se certa cu nora-sa dupa ce l-a traznit fulgeru pe fecior pe camp zace parasita, cu ferestrele mici inchise, cu poarta incuiata. Baba Sara care imi dadea flori din gradina si cu barbat-su care imita cucu cand ma jucam pe-afara au ajuns si ei cu lumanarea la cap intr-o buna zi. Nepotu’ lor , Marcel, cu care nu m-am sarutat la 11 ani, e dus, dus de tot, insurat si cu prunci.

Vegetatia se rostogoleste violent pe o coasta, napadind cele 6 case parasite.

Ridic barna si trec paraul din cateva sarituri. Aici, femeile din sat se adunau candva sa spele panzele albe, intinzandu-le pe bolovani si zbiciuindu-le cu pietre de vale si lemne. Puntea nu se mai vede. Poate a cazut, poate a luat-o careva. Niste ciobani au construit un gard pe proprietatea noastra. Caut in fundatie dupa cheia ruginita si deschid cu greu poarta. Copacii si-au sapat radacini putin credibile, dar puternice, in peretii vaii, tinand parca mortis sa ramana de partea pamantului.

Cand deschid poarta, paradis. Iarba inalta si buruieni, flori de camp cu tulpini paioase care seamana cu musetelul salbatic strajuiesc ograda. Ce tot adunam pe buruieni, intreba baba Leana, nepricepand ca mie si maica-mii ne placeau florile de camp. Uita-le acum, buruienile si nu trandafirii colorati ai vecinei sunt cele care si-au revendicat terenul, ele sunt cele care zic uita-te la noi, suntem aici, pe cand voi ati murit ati murit.

Curtea bunicilor mei are un aer frumos. Ciudata frumusetea unei case parasite. Oamenii dusi de mult, dar natura, mai salbatica decat oricand, navalind in palcuri de maracinis, flori, urzici. Ei trec, ea renaste. Voi cresteti unde vreti, noi crestem unde putem, cum putem, acum si mult dupa ce nu veti mai fi. Noi ne ingropam radacinile in mal, in argila, in pietris, noi razbatem acolo unde voi paralizati, unde cancerul va roade ficatul. Noi ne vom ingropa radacinile in ochii vostri, in mainile voastre, in strabunicii vostri. Salbaticia, singura forta serioasa. Omul, ultimul intrus .

O pasare racneste pe acoperisul grajdului pustiu, cautand in miscari disperate ceva, chemand pe cineva- oricine.

In casa cu camere, cateva icoane privesc prafuite pe geamul usii, iar in bucataria de vara si-au facut culcus serpii, au scurmat pamantul sobolanii. Fantana pare inlemnita in miscare, cu roata mare si neagra nedumerita. In cocina, guitaturile au murit. Gastele, gainile, curcile- azi fantome. Nici macar iepurii nu se mai mira.

Culeg din gradina inca ingrijita de tata cateva rosii si ma intorc. Aprind o tigara, parul carn din copilarie e tot acolo. Pasarea de pe acoperis dispera, sangele speciei striga.

Incui in final poarta veche si ruginita, e timpul sa se intoarca vacile si bivolii de la pascut, ingropandu-si copitele in malul de pe ulita si mugind cu ochii lor mari si blanzi si trunchiurile lor dracesti. Dar talangile se indeparteaza de casele din pamant, triste si batute de soarta, si se indreapta spre sat, acolo unde mai au inca unde intra…