Blogoras de oras

Decembrie. Vremea sa ma intorc la origini, la familie, la birturi si nebuni. Vremea sa am toate conversatiile anuale gen: “Si cum ii acolo? Iti place? Ai grija de tine” , dar si conversatiile gen “Da-l in pizda masii de examen, sa bem!”. Bun, am stabilit, e decembrie.

Ca si in fiecare an in care uit sa imi iau bilet de avion, fie pentru ca imi astept salariul, fie pentru ca am avut prea multa treaba, fie ca mi-a fost lena sa dau click, prevad ca am sa ma intorc cu autocarul. Ce-i drept tine o zi si o noapte, dar avand in vedere ca trece direct prin Arad, ma scuteste de chestia care ma enerveaza mai mult decat pierdutul vremii degeaba: transferarea bagajelor pe alte mijloace de transport. Astept deci primavara, si zborurile-minune noi spre Timisoara.

Sa va spun totusi cum decurge un drum de Craciun pe autobuz spre Romania, evitand sa mentionez toate detaliile , cum ar fi: ca busul o ia prin Franta, apoi Germania, apoi iarasi in Franta si apoi de abia trece mai departe;ca drumul nu mai tine o zi si o noapte ci doua zile si o noapte (si chiar mai mult, uneori cu moartea sperantei ca vor mai fi acasa de Craciun pentru cei din Iasi, urcati nevinovat cu vreun francez dupa ei) si ca uneori nu gasesti locuri decat la o firma denumita, original, Eurotimes.

In primul rand, scaunele sunt asezate strategic: pe un rand stau studentele, si pe altul stau curvele care se intorc de la produs. Barbatii se aseaza pe unde au loc, inghioldind toate femeile si sforaind de cate ori au ocazia, strivindu-le cu burta de scaun.

In timp ce studentele fac conversatie cu cei/ cele de varsta lor-romani sau francezi-, asculta muzica sau citesc, curvelor de pe randul alaturat le suna telefonul roz / rosu cu clapeta si cu un mutzunache atarnat de el de cincizeci de ori pe ora, dupa care raspund si le explica sotilor- care habar nu au ce fac ele acolo, sau sunt prea prosti sa creada- cum asteapta ele sa ajunga si cat de dor le e de copii. In alte randuri le suna clientii, francejii si alti indivizi, tu fiind, bineinteles, tintuita locului si obligata sa asculti toate aberatiile siropoase.

Exista si alte distractii, desigur. Daca ai norocul sa fii genul caruia ii e rau pe masina, cum sunt eu, ai privilegiul (asta daca te certi in prealabil cu soferii si cu toate cutrele din zona) sa stai pe primele locuri din spatele soferului. Aici poti sa auzi conversatiile interminabile si deosebit de interesante ale soferului cu doua fete care impart un neuron, pleoscaitul soferilor cand isi scot sarmalele sau, de ce nu, conversatiile telefonice ale soferilor alternativ cu nevestele si cu sefii carora le raporteaza cate tipe singure si cu iegari au urcat de data asta.

Peisajul nu este insa complet fara tiganii din spate, care au urcat cu toata familia si si-au impachetat casa in sacose de rafie depozitate in fund de tot, una peste alta, cu sugarii care plang 24 din 24 (sugarii, copiii adica) si cu nevestele cu poale lungi si haur prin cositze, cateodata si cu vreun adolescent care isi da mp3 playeru cu manele pe maxim. Daca nu da, e ok, pun soferii.

Cel mai bun lucru pe care il ai de facut pe autobuz este sa dormi, sa dormi mult, si cand te trezesti sa te autoflagelezi pana adormi iar. Daca chiar chiar nu mai poti, sa tii castile pe urechi sau sa iti pui imaginatia la contributie ca sa get out of your mind.

Asta in momentele in care nu poti sa citesti, fiindca autobuzul se zgaltaie prea tare si esti stresat ca o sa-i pice sandwichul tau cuiva in cap de deasupra sau ca iar vin aia de la vama sa scoata tot ce ai din valize. Cand mai intra radio, auzi bineinteles de vamile pline pana la refuz (ca sa iti faci curaj, nu?) sau afli de la unul de la altul de multimea de soferi care au murit pe autostrada in plina erectie din cauza vocii de pe gipies, Dana.

Bun, si acum ma duc sa ma pregatesc sa imi iau bilet. Dar nu chiar azi ca ies cu colegii de la teatru. Maine.