M-am pierdut dintr-o bucatica de piele
Mi se intampla des sa ma blochez in gand si sa nu mai realizez ce se intampla in lumea exterioara. Insa nu mi s-a mai intamplat de mult timp sa ma blochez ca ieri noapte, pret de cateva minute bune.
Iti mangaiam o bucata de piele intre coapse si abdomen, luminata curios, selen, cand am inmarmurit: frumusetea corpului pe care il iubeam, o frumusete atat de simpla, autonoma si autoreflexiva, m-a lasat brusc fara respiratie. M-am pierdut dintr-o bucatica de piele intr-un intreg paradis afectiv, cu toata candoarea infantila de care eram capabila doar mangaind, mangaind la nesfarsit, fara sa imi mai dau seama ce fac, fara macar sa gandesc, coplesita de atata frumos.
Mangaind un corp inocent ca un copil care nu cunoaste nimic din perversitatile creierului, ale vorbelor, care nu are alte amintiri decat ale lui. Caci corpurile au sigur o logica a lor, o chimie a lor si o memorie a lor, independenta, care a facut pana si multe dintre marile tragedii amoroase sa continue cu o vointa sadica. Iar corpul asta nevinovat, alb, cald nu a facut nimic rau si nu s-a schimbat cu nimic.
Mi-am revenit apoi, te-am vazut pe tine si am realizat: nu conteaza nimic din ceea ce am sau primesc, atat timp cat am de unde si inca pot sa dau. Sa mangai. Si sa ma mir.
Mai ales sa ma mir.
Nu m-am mai mirat de mult timp.
Dar e inca asa de bine cand te tin noaptea in brate si ma tii si tu pe mine sub respiratia ta.