Blogoras de oras

Ma doare si pe mine capul. Enorm de tare. De zile intregi. Ba nu, de saptamani. Recunosc, tonele de cafea nu ajuta si nici tigarile pe stomacul gol. Nici lipsa de somn acuta si nici excesul, atunci cand e.

Totul se invarte. Toata lumea incearca sa imi explice ce sa fac, cum sa dreg, cum ca e o chestiune de varsta, sau de distanta, sau cum ca sa imi fac analizele de sange. As sta pe spate zeci de ore daca as putea si m-as uita in tavan. Sau macar intr-o carte buna.

Familia zice cum ca nu o mai sun si ca ar putea fi morti si ingropati si eu nici nu as vrea sa stiu. Aproape ca urasc tentativele de a ma induiosa. Prefer o palma. Unii vor sa stie de cand nu am mai spus “Te iubesc!” cuiva. Uite de ieri. Numai ca o spun aiurea si nici in ruptul capului cui trebuie. Stiti cumva sentimentul ala in care iubesti atat pe cineva, dar pana si gandul ca ai putea sa ii spui “Te iubesc” iti provoaca greata?

Teatru la etajul 22. Sa taiem, sa nu taiem. Murat zice cum ca am pierde din autenticitatea piesei, dar sunt atatia care vor sa o rastaiem ca il las pe el sa se certe. Mi-e indiferent daca taiem, daca nu taiem, sa facem cum zic aia multi numai sa taca cineva, ca imi urla capul.

Si multimea de formule de pe tabla, de omega si probabilitati, zeci de mii de evenimente rasterse prin Uniunea Europeana. Ma doare capul, zau, taceti!

Si pe loc incep sa tremur iar, ai zice ca de frig, dar nu imi place sa o zic cu gura mea ” Ma simt rau!” si nici ca imi vine sa lesin tot la doi pasi sau ca mi-e indiferent daca se prabuseste tavanul pe mine. Vad doar chiloti pierduti pe sub plapuma si imi astupa respiratia cu transpiratia bolii.

Ma intreaba de ce plang, da’ zau daca stiu, numai ca am citit iarasi acolo. nu am dreptul sa citesc, eu. Cica la mine e o pisica prin casa, cred ca i-am dat drumul afara fara sa observ, fiindca i-au ramas farfurioara si mancarea, dar nici un zgomot in afara de cel al obiectelor de prin casa care au o vointa a lor. Pisica nu-i,