Primul interviu pentru slujba

Primul interviu pentru slujba

Credeam ca o sa fie dificil interviul asta. Si nu stiu de ce mai aveam senzatia ca sunt doar singurul care se duce la el, dar au mai fost inca 3 persoane.

Dar a fost totul bine. Mi-am lasat numarul de telefon si ma suna patronul saptamana viitoare pentru un alt interviu. Chiar sunt curios sa vedem ce iese. Oricum sunt destul de calm daca o sa fiu refuzat, doar nu-i nimic nu-i asa? :). Persoanele care erau langa mine mi se pareau cam afone in domeniul asta sau poate nu au vrut sa isi arate adevaratele cunostiinte. Cea mai simpatica persoana ‘concurenta’ si care era mai vioaie un pic fata de ceilalti era o mamica care nascuse de ceva vreme si isi recauta un loc de munca. Am si vorbit cu ea pe drum spre statie despre ce se slujbe usoare se mai gasesc in orasul asta si era chiar de treaba si vorbea detasat.

Intrebari din partea patronului au fost putine. Urmeaza saptamana viitoare sa imi prezinte ce ar trebui sa lucrez si sa vada cum ma pricep. Oricum e o slujba part-time usoara dar trebuie sa te tii de ea. Ar fi perfect pentru mine, astfel incat sa am timp si pentru facultate si pentru voluntariat. A zis ca o sa caute mai multe persoane, desi am cateva sanse. Mai ales ca unul dintre ‘concurenti’ s-a retras pentru ca nu o sa poate sa vina saptamana viitoare. Cred ca a venit la plezneala.

Urati-mi succes! 🙂

WTF-ul zilnic.

Ciudat.

Eu am 2 telefoane pe aceeasi retea. Unul in curand nu o sa il mai folosesc si am zis ca daca tot vand masina, numarul de telefon din anunt sa fie pe telefonul asta. Astazi am plecat de acasa si l-am uitat pe cel vechi. Si cand m-am intors vad un apel. Ok. Il sun de pe celalalt telefon ca pe asta nu mai aveam credit.

Imi raspunde o voce somnoroasa, dura si un pic cam smechera:

– Alo. Buna ziua, sunt…

– Tu esti ma ala care ma suna la orice numar de pe numar privat? Te-am prins ba, acum ai sunat cu numarul tau adevarat. Bagami-as [ … cenzurat pe aici, m-a injurat vreo cateva minute, timp in care eu nu am reusit sa vorbesc deloc … ].

– N…

Si a inchis.

Ok. Ciudat. Poate m-a confundat omul. Ma hotaresc sa mai sun o data.

Acum raspunde o voce pirpirie si un pic speriata:

– Buna ziua! Sun in legatura cu anuntul de la masina.

– Da. Desigur. Cat cereti pe ea?

[ Aici vin discutii tehnice, despre pret, despre sotia lui cu care trebuie sa vorbeasca (pai nu esti ma tu capul familiei?! ) ]

Nu l-am mai intrebat de faza de dinainte. Se vedea ca omul asta era o alta persoana, total diferita de cea dinainte.

Ciudat.

Orasul meu, mereu in reconstructie.

Orasul meu, Pitesti, e un urias santier.

Doar in cartierul meu se pune asfalt si se schimba tevile, nu mai zic nimic de celalte. In fiecare dimineata cand ma duc la autobuz ma amuz ca ajung in statie inaintea masinilor din fata blocului (si eu nu-s atlet deloc). E o coada imensa si masinile abia se misca.

Pe langa oras se construieste soseaua de centura. Se spune ca se va termina anul asta, dar ma indoiesc. La intrare dinspre Autostrada se construieste Carrefour (da, asta e un lucru frumos :D).

Centrul e in renovare. Sunt unele portiuni pietonale unde te simti ca intr-o sardina, oameni in fata, oameni in spate, oameni in dreapta, oameni in stanga, aaaa! Sper sa merite totul. Dar oricum centrul nostru e frumos si cum e acum, extins va si mai si :).

Se cunoaste ca daca vrei sa traversezi orasul nostru dintro parte in alta te vei umple de multi nervi. Trebuie doar sa te inarmezi cu multa rabdare (eventual cu muzica, chips-uri si reviste).

Bine ati venit in Pitesti.

Impresii dupa prima zi de facultate

Hmmm… Astazi mi-am dat seama cu adevarat ca gata, majoritatea colegilor de liceu s-au dus fiecare pe cararea lui, diferita de a mea.

Cand am fost la deschidere am vazut prea multe fete necunoscute, reci, ce nu semanau deloc cu persoanele pe care le-am cunoscut.

Am aflat in ce grupa sunt si ce orar am. E ok programul, dar probabil vor mai fi schimbari in curand. Am si ore de matematica, ceea ce urasc eu mai mult, dar cred ca doar semestrul asta o sa fac asa ceva. Maine o sa imi cunosc si profesorii. Incep de la 2 si termin la 8, deci o sa ma distrez. Am si ore de sport :D. Cam ciudat cu orele de sport ca sunt in alta parte a orasului, pe Doja, la Facultatea de Sport, si restul cursurilor sunt in cladirea facultatii de Mate-Info.

Primul semestru este mai greu. Asta datorita si acomodarii. Se pica cel mai mult anul asta. Cel putin asa am auzit. Pe deasupra ma simt vulnerabil ca multi vor vrea sa treaca de la cu taxa la buget din anul 2 si astfel concureaza pe locul meu.

Cam atata info despre facultate. Urmeaza sa vi le spun data urmatoare :).

Urati-mi un an bun si plin de succese!

Ce inseamna libertatea

Libertatea dupa parerea mea inseamna sa poti sa te trezesti la ora 12 noaptea, sa te duci in bucatarie, sa iti faci o oala mare de floricele la cuptorul cu microunde, sa iei o sticla de suc, iar apoi sa te duci in sufragerie, sa dai drumul la televizor pe un canal anonim, dar cu un film bun, vechi, si sa savurezi popcorn-ul. Sa fie liniste in jurul casei si sa fii doar tu si televizorul si floricele.

Cam asta vad eu ca inseamna libertatea 🙂

Accidentele si oamenii din jur. Care-i treaba?

De ce atunci cand se intampla un accident o gramada de oameni vin in jurul locului in care s-a intamplat chestia asta ? Accidentele sunt ca un magnet, ca un circ, ca o telenovela la ora de varf, ca Becali la stirile de sport.

Scenariul obisnuit: o strada aglomerata, o trecere de pietoni. E inevitabil ca mai devreme sau mai tarziu sa se intample si un accident in care un pieton sa fie lovit de o masina. Si se intampla! Masina opreste brusc. Si se suna alarma in jur… oameni ies la ferestre, pe balcoane, masinile se opresc in jur, oamenii care trec prin zona se opresc si casca ochii. Tot mai multe feţe curioase apar din imprejurimi. Si te-ai gandi ca poate au venit ca vor sa ajute, poate cunosc manevrele de prim ajutor sau vor sa elibereze zona. Insa doar stau si privesc, parca in gol. Doar cativa intervin.

Intr-un sfarsit vine si salvarea, incarca ranitul si pleaca. Vine si o masina de politie (nu neaparat in ordinea asta) si masina care a produs accidentul dispare si ea (sper ca nu fuge de la locul accidentului).

La jumate de ora dupa accident, oamenii inca mai sunt acolo. Tot mai sunt cu gura cascata si privesc in gol.

Probabil si eu fac la fel cand vad accidente pe unde trec. Dar de ce? Vreau sa vad sange? Vreau sa vad cum arata un mort? Ce vreau de stau acolo si ma uit ca idiotul? Inteleg ca nu trebuie sa ignori cand vezi asa ceva, dar nici sa te uiti de parca e un film bun la TV.

Accidentele si oamenii din jur. Care-i treaba?

De prin metrouri

Imi place metroul din Bucuresti. Nu stiu exact de ce. Poate pentru ca nu in fiecare zi merg cu asa ceva, in orasul meu fiind doar autobuze. Dar nu e aceeasi senzatie cand mergi cu tramvaiul sau troleul, cel mai tare e cu metroul.

Imi doream de mult timp sa fac un lucru inedit in metrou. Sa citesc o carte. Si am reusit in acest week-end! Trebuie sa il tai din lista TO DO IN LIFE. Ma amuza de fiecare data cand cineva citeste dintr-un ziar si calatorul din stanga si cel din dreapta sa uita in ziar. Stiu ca poate fac asta din plictiseala, dar oricum cel cu ziarul nu se supara.

Un lucru care ma speria putin la inceput cand am mers cu asa ceva era ca de ce se uita lumea la mine. Era de fapt o senzatie falsa, pentru ca in metrou nu ai altceva ce face asa ca incepi sa studiezi fetele oamenilor din jur. Deci poate ca tipa draguta din fata ta nu te place ci doar se uita la tine ca nu are ceva mai bun de facut.

Un lucru memorabil despre metrouri s-a intamplat atunci cand am iesit la suprafata cu asa ceva. Asta era pe undeva pe la statia Depoul IMGB, capat de linie, metroul fiind gol, decat eu cu o persoana si gardianul. E ceva inedit ca atunci cand esti obisnuit cu intunericul din jurul metroului sa iesi la razele soarelui si sa fie atata lumina in jurul tau.

Cred ca un Bucuresti fara metrou e un Bucuresti in haos, e cel mai bun lucru care i se putea intampla vreodata! 🙂 Nu as vrea sa prind ziua in care o sa fie greva.

Da. Imi place metroul.

Teatru!

Am fost la teatru! Pentru prima data la un teatru adevarat.

Ciudat, era aceeasi sala in care din clasele mici tot ma plimbam prin ea. Mai intai, in clasa a 5-a am dansat pe scena la sarbatorirea unui numar important de activitate a liceului nostru (era un dans american, cat am stat sa il invat ca de obicei stau prost cu dansul si cu sincronizarea :D). Apoi in clasele mari, veneam cam in fiecare an la o piesa de teatru organizata de profesori. In fiecare an, aceeasi piesa. Dar ce conta, eu mergeam la teatru. Si apoi a fost si un concurs organizat intre licee, la care liceul nostru a trebuit sa treaca prin 2 etape si a ajuns pe locul 2 pe judet (eram si eu unul dintre membrii echipei).

Astazi am fost impresionat ca lumea inca se mai duce la teatru. In aceeasi sala in care in trecut, copiii vorbeau tare, zburdau, urlau, orice altceva decat sa fie atenti la ce se intampla pe scena, acum era o liniste si o atentie desavarsita 🙂 Oamenii chiar erau atenti la ce se intampla pe scena!

Am vazut piesa “O tragedie furtunoasa”, piesa pusa pe scena doar in teatrul din Pitesti. E foarte interesanta, nu prea am cu ce s-o compar deocamdata, piesele din liceu erau facute de amatori :). Recomand sa o vedeti :D.

Cine-mi reduce productivitatea?

Lista scurtă: Messengerul, Google Reader, Stumble Upon, blogul, siteurile de informaţii. Fiecare mă tentează, fiecare îmi cere câte o felie cât mai mare din timp. Uneori le cedez. În ultimul timp, mai puţin. Principala armă împotriva lor e voinţa. Voinţa de a-mi modela programul în funcţie de lucrurile cu adevărat importante şi relevante, de a amâna micile distracţii până după program. Încerc şi, într-o oarecare măsură, reuşesc să mă organizez mai bine. În fiecare zi mai fac un pas spre a fi mai eficient. În fiecare zi progresez câte puţin.

Nu ştiu când voi ajunge în stadiul în care să consider că eforturile mele au dat roade vizibile. Dar mă apropii de acel moment. Din fericire, am parte de ajutor. Poate că cei care mă ajută nu-şi dau seama că o fac. Dar eu profit de ei şi de bunăvoinţa lor. Criticile, oricât de dure, sunt un astfel de ajutor. La fel şi ideile pe care le pot aplica şi în viaţa mea.

Mă bucur de ce am, dar nu mă mulţumesc doar cu atât…

Ce mai scriu?

În fiecare zi îmi pun o întrebare: „ce mai scriu pe blog?”. Uneori răspunsul vine repede şi totul e bine. Problemele apar când nu ştiu ce răspuns să dau. Ce mi s-a întâmplat azi şi merită să fie cunoscut? Ce vreau să împart cu lumea? Azi nu ştiu!

Mi-am propus să scriu cel puţin un articol pe zi. E o disciplină pe care mi-o impun şi de obicei o respect. În zilele în care nu public nimic ori sunt prea ocupat sau obosit, ori sunt departe de net. Blogul e o constantă autoimpusă a zilelor mele. Îmi mănâncă câte o jumătate de oră în fiecare zi şi nu mă deranjează acest lucru. Mă bucur când văd că mi-a crescut traficul, mă ambiţionez când scade, fiecare comentariu e motiv de bucurie.

Vroiam să scriu multe şi deştepte, dar sunt prea obosit. Poate voi relua tema cândva…