Libertatea dupa parerea mea inseamna sa poti sa te trezesti la ora 12 noaptea, sa te duci in bucatarie, sa iti faci o oala mare de floricele la cuptorul cu microunde, sa iei o sticla de suc, iar apoi sa te duci in sufragerie, sa dai drumul la televizor pe un canal anonim, dar cu un film bun, vechi, si sa savurezi popcorn-ul. Sa fie liniste in jurul casei si sa fii doar tu si televizorul si floricele.
Cam asta vad eu ca inseamna libertatea 🙂
De ce atunci cand se intampla un accident o gramada de oameni vin in jurul locului in care s-a intamplat chestia asta ? Accidentele sunt ca un magnet, ca un circ, ca o telenovela la ora de varf, ca Becali la stirile de sport.
Scenariul obisnuit: o strada aglomerata, o trecere de pietoni. E inevitabil ca mai devreme sau mai tarziu sa se intample si un accident in care un pieton sa fie lovit de o masina. Si se intampla! Masina opreste brusc. Si se suna alarma in jur… oameni ies la ferestre, pe balcoane, masinile se opresc in jur, oamenii care trec prin zona se opresc si casca ochii. Tot mai multe feţe curioase apar din imprejurimi. Si te-ai gandi ca poate au venit ca vor sa ajute, poate cunosc manevrele de prim ajutor sau vor sa elibereze zona. Insa doar stau si privesc, parca in gol. Doar cativa intervin.
Intr-un sfarsit vine si salvarea, incarca ranitul si pleaca. Vine si o masina de politie (nu neaparat in ordinea asta) si masina care a produs accidentul dispare si ea (sper ca nu fuge de la locul accidentului).
La jumate de ora dupa accident, oamenii inca mai sunt acolo. Tot mai sunt cu gura cascata si privesc in gol.
Probabil si eu fac la fel cand vad accidente pe unde trec. Dar de ce? Vreau sa vad sange? Vreau sa vad cum arata un mort? Ce vreau de stau acolo si ma uit ca idiotul? Inteleg ca nu trebuie sa ignori cand vezi asa ceva, dar nici sa te uiti de parca e un film bun la TV.
Accidentele si oamenii din jur. Care-i treaba?
Imi place metroul din Bucuresti. Nu stiu exact de ce. Poate pentru ca nu in fiecare zi merg cu asa ceva, in orasul meu fiind doar autobuze. Dar nu e aceeasi senzatie cand mergi cu tramvaiul sau troleul, cel mai tare e cu metroul.
Imi doream de mult timp sa fac un lucru inedit in metrou. Sa citesc o carte. Si am reusit in acest week-end! Trebuie sa il tai din lista TO DO IN LIFE. Ma amuza de fiecare data cand cineva citeste dintr-un ziar si calatorul din stanga si cel din dreapta sa uita in ziar. Stiu ca poate fac asta din plictiseala, dar oricum cel cu ziarul nu se supara.
Un lucru care ma speria putin la inceput cand am mers cu asa ceva era ca de ce se uita lumea la mine. Era de fapt o senzatie falsa, pentru ca in metrou nu ai altceva ce face asa ca incepi sa studiezi fetele oamenilor din jur. Deci poate ca tipa draguta din fata ta nu te place ci doar se uita la tine ca nu are ceva mai bun de facut.
Un lucru memorabil despre metrouri s-a intamplat atunci cand am iesit la suprafata cu asa ceva. Asta era pe undeva pe la statia Depoul IMGB, capat de linie, metroul fiind gol, decat eu cu o persoana si gardianul. E ceva inedit ca atunci cand esti obisnuit cu intunericul din jurul metroului sa iesi la razele soarelui si sa fie atata lumina in jurul tau.
Cred ca un Bucuresti fara metrou e un Bucuresti in haos, e cel mai bun lucru care i se putea intampla vreodata! 🙂 Nu as vrea sa prind ziua in care o sa fie greva.
Da. Imi place metroul.
Am fost la teatru! Pentru prima data la un teatru adevarat.
Ciudat, era aceeasi sala in care din clasele mici tot ma plimbam prin ea. Mai intai, in clasa a 5-a am dansat pe scena la sarbatorirea unui numar important de activitate a liceului nostru (era un dans american, cat am stat sa il invat ca de obicei stau prost cu dansul si cu sincronizarea :D). Apoi in clasele mari, veneam cam in fiecare an la o piesa de teatru organizata de profesori. In fiecare an, aceeasi piesa. Dar ce conta, eu mergeam la teatru. Si apoi a fost si un concurs organizat intre licee, la care liceul nostru a trebuit sa treaca prin 2 etape si a ajuns pe locul 2 pe judet (eram si eu unul dintre membrii echipei).
Astazi am fost impresionat ca lumea inca se mai duce la teatru. In aceeasi sala in care in trecut, copiii vorbeau tare, zburdau, urlau, orice altceva decat sa fie atenti la ce se intampla pe scena, acum era o liniste si o atentie desavarsita 🙂 Oamenii chiar erau atenti la ce se intampla pe scena!
Am vazut piesa “O tragedie furtunoasa”, piesa pusa pe scena doar in teatrul din Pitesti. E foarte interesanta, nu prea am cu ce s-o compar deocamdata, piesele din liceu erau facute de amatori :). Recomand sa o vedeti :D.
Lista scurtă: Messengerul, Google Reader, Stumble Upon, blogul, siteurile de informaţii. Fiecare mă tentează, fiecare îmi cere câte o felie cât mai mare din timp. Uneori le cedez. În ultimul timp, mai puţin. Principala armă împotriva lor e voinţa. Voinţa de a-mi modela programul în funcţie de lucrurile cu adevărat importante şi relevante, de a amâna micile distracţii până după program. Încerc şi, într-o oarecare măsură, reuşesc să mă organizez mai bine. În fiecare zi mai fac un pas spre a fi mai eficient. În fiecare zi progresez câte puţin.
Nu ştiu când voi ajunge în stadiul în care să consider că eforturile mele au dat roade vizibile. Dar mă apropii de acel moment. Din fericire, am parte de ajutor. Poate că cei care mă ajută nu-şi dau seama că o fac. Dar eu profit de ei şi de bunăvoinţa lor. Criticile, oricât de dure, sunt un astfel de ajutor. La fel şi ideile pe care le pot aplica şi în viaţa mea.
Mă bucur de ce am, dar nu mă mulţumesc doar cu atât…
În fiecare zi îmi pun o întrebare: „ce mai scriu pe blog?”. Uneori răspunsul vine repede şi totul e bine. Problemele apar când nu ştiu ce răspuns să dau. Ce mi s-a întâmplat azi şi merită să fie cunoscut? Ce vreau să împart cu lumea? Azi nu ştiu!
Mi-am propus să scriu cel puţin un articol pe zi. E o disciplină pe care mi-o impun şi de obicei o respect. În zilele în care nu public nimic ori sunt prea ocupat sau obosit, ori sunt departe de net. Blogul e o constantă autoimpusă a zilelor mele. Îmi mănâncă câte o jumătate de oră în fiecare zi şi nu mă deranjează acest lucru. Mă bucur când văd că mi-a crescut traficul, mă ambiţionez când scade, fiecare comentariu e motiv de bucurie.
Vroiam să scriu multe şi deştepte, dar sunt prea obosit. Poate voi relua tema cândva…
Cum se face că cineva care-mi furnizează un serviciu gratuit îşi cere scuze pentru că a avut nişte probleme şi nu a putut să-şi facă treaba pentru puţin timp dar majoritatea celor pe care-i plătesc pentru diferite alte servicii nu zic nimic atunci când nu-şi fac treaba şi-mi aduc prejudicii prin asta?
Eu mi-am luat tricou galben, chiar dacă nu de care vroiam. Ca mine sunt mulţi români. Azi, în timp ce mă îndreptam spre Mădălin să văd meciul, am remarcat cât de mulţi oameni de pe stradă aveau tricouri şi fulare galbene. Ba chiar erau câţiva copii cu drapelul pictat pe faţă. Mi-a părut rău că nu am avut aparatul foto la mine.
La meci am remarcat cât de galbene erau tribunele. Şi câţi români erau pe stadion. Câţi români care cântau şi-şi încurajau naţionala. Şi fotbaliştii nu ne-au dezamăgit. Am remarcat din nou determinarea lor în joc, atitudinea curajoasă. Cred că aceasta e secretul calificării lor la turneul final. Cred că luăm parte la o schimbare de mentalitate la nivel naţional…
Toată presa şi o mulţime de bloggeri relatează despre atacul caniculei asupra ţării. E vară, e normal să fie căldură. E neplăcut pentru mine, poate fi chiar fatal pentru alţii, dar se întâmplă. Aşa că aveţi grijă cum şi când ieşiţi din casă! Mă bucur că lucrez la birou şi că am aer condiţionat la serviciu. Acasă ajung seara, când e răcoare.
Fratele mai mic al sultanului din Brunei este urmărit în justiţie de către fondul de investiţii al statului său pentru că ar fi delapidat peste 3 miliarde de dolari. Procesul ar trebui să se desfăşoare în Marea Britanie, iar prinţul se pare că e în Franţa. A furat, că are de unde…