Profil bas, ne provoque rien

Nu-mi gaseam starea. Era aseara, sau poate era acum doua seri, desi poate nici nu a fost in viata asta. Nu prea mai pot sa mananc de vreo doua saptamani, dorm continuu si imi vine mereu sa vomit, de parca in mine sta un copil care asteapta sa sara afara si sa imi spuna “Tata”. Iar eu sa ma uit la el mirata, sa il mangai pe cap si sa ma bucur.

Am facut o baie lunga si fierbinte, atat de lunga incat incepeam sa ma simt o fiinta a apei. M-am imbracat in graba dupa ce m-am periat o ora in fata oglinzii si m-am cocotat in pat cu N. Stateam asa amandoi tampi, trazniti. El mort, dar viu- eu vie, dar moarta (ciudat, parca am mai auzit asta undeva). Eu il tineam in maini, el ma tinea de suflet.

Am inceput apoi sa ma plimb in camera, de sus in jos, de jos in sus. Ma loveam uneori de Cincinnatus, care se plimba nervos prin celula sa, urmarind inscriptiile fantomatice de pe peretii galbeni. Ne-am oprit amandoi in acelasi moment si ne-am asezat fata in fata, cu picioarele incrucisate sub noi.

– Vine vara, am inceput eu, si rasare soarele. Mi-a urcat seva in ovare si o simt cum musteste. Imi inverzesc venele, imi infloresc sfarcurile, sangele imi e o pasta care pute aproape frumos. Cu toate astea, tu stii prea bine, nu am ce sa fac. Nu am cum sa scap.

– Nu vor sa imi spuna. Mi-au fragmentat deja moartea, ar putea la fel de bine sa imi spuna. Marfinka… Un alt barbat i-a ocupat deja sanii calzi si manutele grasute. Fantomele imi pierd timpul fara sa imi comunice sfarsitul. Ah, cum as vrea sa stiu, cum as vrea sa stiu…

– Afara e cald si frumos, lumina imi strabate printre obloane. La dracu cu nepotrivirile astea, am inceput seara si lumina imi intra deja prin obloane. In sfarsit, adevarul e ca imi intra. Si nu vreau sa ies. Vreau sa stau cu capul sub plapuma si sa simt ca nu exist. Oare cum e sa simti ca nu existi? De fapt tin minte ca nu am existat vreo doua zile, cand luasem pastilele alea. Dar nu am simtit ca nu exist, pur si simplu nu simteam nimic. Nici nu stiam ca exist. Nici nu stiam ca nu stiu ca exist. Nici nu stiam, punct. Nici nu stiam ce e aia sa stii. Si pe asta am mai auzit-o undeva, la naiba, de m-as putea debarasa de tot ce am auzit vreodata undeva. Nu simteam nimic si cu toate astea stateam in picioare, vorbeam la telefon si il speriam pe boul ala care nici macar nu m-a dus la spital.

-Clovnul ala vargat vine aici in fiecare zi si imi arata scamatorii. Mi-as dori sa fac o scamatorie si sa il fac sa dispara inapoi, acolo unde dispar fantomele cand dispar. Am doi copii care nu sunt ai mei, de care mi-e totusi mila. Una larga si chioara si unu schiop, cu picior din curele. Nu-i iubesc si totusi o iubesc, deci ii iubesc asa cum iubesc perna pe care pune capul. Cere-mi te rog niste carti noi, cand iesi…

-Cartile, la ce ne ajuta cartile? Sa le citim, sa le scriem si sa nu mai putem apoi trai. Nici nu stiu de ce citesc porcaria asta. E o porcarie destul de buna, intre noi fie vorba. Eu pot trai doar in arta, cum zicea personajul lui Woody Allen care era la randul lui un scriitor care vorbea cu personaje. In realitate nu e frumos, dar rezisti. Te ratezi, dar rezisti. In arta e frumos rau, dar mori incet. Sau invers. Dracu stie! Dracu sa le ia pe amandoua! Sau de fapt, nu, sa nu le ia.

Ca se danse la tête contre les murs

Sigur, as putea sa astern pe pagina doar amintiri frumoase, caldura, lumina; as putea sa accept disperarea cu un chip taios si resemnat. As putea sa spun ce a fost a fost, asa si trebuie tinut minte. As putea sa va scuip un SMS de Pasti.

Pe de alta parte, as putea sa va servesc mizerii intunecate, cu care sa va imbacsesc existenta zi dupa zi. Un rahat atat de negru incat maine negresit va veti dori sa va taiati pe vene.

Insa nu vreau sa fac nici una nici alta.

Si de fapt, probabil daca ma intrebati azi la o cafea ce parere am despre moarte, va voi rade in nas sau voi schimba subiectul plictisita. Va voi spune ca nu se poate sa ne gandim mereu la moarte, ca trebuie sa ne prefacem bine, sa traim decent, de parca nimic nu s-ar intampla, de parca am putea bea cafele inca o vesnicie de acum, frumos, fata in fata, discutand despre fibre textile.

Dar aici nu ne ascundem mortii in cimitir. Aici vreau sa vedeti moartea seaca, uscata, cotidiana. Afisele cu cruce de pe scara blocului la care suspinam si urcam mai departe. Moartea adevarata: subita, ireversibila, galbena la fata si cu vata in nas. Intr-o carpa alba, plasticata, in care corpul care v-a sters la cur si v-a adormit seara va fi coborat intr-o groapa sapata de niste betzivi care trebuie platiti. Sa simtiti ca acelasi corp e rece, nu se mai stramba, nu se mai misca, nu mai respira si dispare brusc din existenta voastra imediata. Si cand spun imediata, ma refer la una lunga, lunga de tot.

Vreau sa realizati ca a doua zi si pentru tot restul zilelor voastre, pana la aceea in care crapati la randul vostru, veti simti o lipsa mare. O lipsa la care refuzati sa va ganditi fiindca ,daca o faceti, nu veti mai putea trai a doua zi cu voi insiva. Sa vedeti ca indata ce inserati piesa in ansamblu, nimic nu mai e logic, nimic nu are sens: nici job-urile voastre de cacat, nici futaiul de aseara si nici banii pe care ii castigati. Ca nu sunteti oameni perfecti, modesti, nevinovati; ca nici macar nu sunteti de vina pentru faptul ca sunteti de vina.

Ca nu il vom salva pe fiecare Daniel Raduta, desi ar fi frumos. Ca masuram vietile in functie de cine ne e mai apropiat. Cei mai buni dintre noi agonisim exact pentru aceia care ne-au sters mazga de pe fatza in copilarie sau pentru aceia care ne-au tinut capul deasupra sufletului atunci cand ne vomitam durerea . E si normal. Daca am face macar tot posibilul, am fi pe metereze fiecare secunda din viata noastra, muncind pentru cineva, pentru ceva, lepadandu-ne de tot ce avem. Niciodata relaxati, comozi, in fata televizorului.

Ca toate sunt corecte cat timp nu privim in laturi, insa atat de gresite, atat de complicate pentru o viata scurta de om. Ca orice am face, asteptam mereu secunda de dezastru, ne ingrozeste mereu taraitul telefonului. Ca nu ne vom putea potoli niciodata constiinta.

Ca nu exista decenta absoluta, nu in existenta asta.

Cel mai comic examen

Tocmai am avut cel mai haios si cel mai stupid examen din viata mea. Spre deosebire de examenele de statistica, de exemplu, nu cerintele au fost aiurea de data asta, ci hotararea judecatoreasca pe care o aveam de comentat in sine, in timp ce inotam prin niste chestii mai absurde decat tautologiile lui Hrusca.

Sa va explic. E destul de complicat sa intru in toate detaliile tehnice, asa ca o sa incerc sa simplific, chiar daca nu o sa vi se para. Este povestea induiosatoare a unui omulet prins in capcanele sistemului si a propriului IQ. Povestea induiosatoare a unui om care lupta pentru dreptul fundamental la un proces echitabil, in timp ce lupta contra lui. Asadar:

Un tip face cerere de anulare a unui decret la Conseil-ul d’Etat francez, un fel de instanta suprema administrativa (da’ nu chiar). Decretul acesta, prin opozitie cu situatia anterioara in care se afla sa spunem doar ca ii dadea posibilitatea, dreptul, libertatea unei alegeri. Decretul spune ca in lipsa unei cereri formulate din partea cetateanului, le commissaire du gouvernement, a carui prezenta la decizia finala este foarte contestata in doctrina, asista doar la decizia finala fara sa participe la ea. Intelegeti deci ca inainte de decret, prezenta acestuia era obligatorie, iar cetateanul nu avea posibilitatea sa il excluda. Nu intru in detalii, mentionez doar ca cetateanu X nu vrea ca el sa participe. Buuuun. Ce face cetateanu X?

El face o cerere in care incearca sa isi anuleze propria libertate de a alege, adica cere o alternativa la un drept de alternativa! Adica isi cere lipsa de alternativa. El alege sa nu aleaga!

Cand imi transpira pielea pe dinauntru

Sarpele din iarba inaintand furtunos cu capul ridicat spre mine, mereu spre mine, gata sa ma muste intre ochi si sa imi scuipe puroi si venin in sange. Sa mi se arunce in fata agasat, nervos, cu ura, mai repede decat am timp sa reactionez.

Oasele lui Lucy, australopiteca, aruncate la volanul unui Aston Martin negru care accelereaza pe o autostrada pustie. Cu orbitele goale si cu scobitura nasului si cea a gurii formand un zambet sinistru, inuman, de moarta vie.

Satana leganandu-si copiii in brate, fredonand cu dor un cantecel naiv. Copiii intind manutele spre nasul Satanei, iar el le saruta cu duiosie si le suge degetelele in joaca.

Sobolani care imi cad cu duiumul in cap, pe fata, pe picior, unii inca impreunati, aratandu-si coltii si ragaind a placere. Isi tarasc cozile lungi si ascutite, privindu-ma o secunda amenintator inainte sa fuga.

Femei volubile si vorbarete, care turuie, barfesc, rad zgomotos si se intorc mereu ceva mai goale de la baie. Flamande, nesatule, isi povestesc mereu viata si bat din toc pe sub masa.

Down with love, but let it stay

Sa imi revin? Nu, mersi, in sfarsit mi-am revenit. Dar sa sarim peste acest incredibil tupeu de a-mi sugera prin mesaje ca ma ierti (tu pe mine) si sa trecem la subiect: nu. Nu mai imi scrie, nu ma mai cauta, uita ca exist. Si daca in alte dati “pa” insemna “ne vedem saptamana viitoare”, exista un moment in care se termina saptamanile viitoare si ramai cu ceea ce ai.

M-am saturat sa iert. Si am fost prea aroganta sa o fac de atatea ori. A fost incorect sa nu iti dau si eu ceea ce meriti. Sa fiu aia buna, iertatoare, care isi analizeaza criticile primite, dar nu le impune niciodata pe ale ei. Mi-a spus odata cineva ca imi place sa taxez la fiecare pas. E adevarat. Si de frica ca o voi face din nou, din obligatia pe care mi-am impus-o sa-ti intorc ceea ce mi-ai dat odata, am cam uitat sa imi fac si mie un bine.

Tu oricum esti exact opusul lui: daca el era o mamaliga incapabila de a lua decizii singura si de a actiona, tu ai un adevarat cult al sinelui. Aveti ceva in comun insa: amandoi dati din coada atunci cand vreti sa obtineti ceva.

Adevarul este ca m-am saturat sa va vad imprastiind punctul vostru de vedere, partea voastra de poveste, nevoile voastre- puncte de vedere pe care sunt convinsa ca in capul vostru le vreti adevarate si pe care le crede toata lumea adevarate in afara de -nu-i asa?- noi. Bine jucat. Din pacate, prost gandit.

Prefer fiinta aia salbatica si aroganta pe care o aduci uneori in discutie si imi displace profund asta needy si ultra-sensibila pe care o resusciteaza toate relatiile de lunga durata. Probabil ma caracterizeaza ambele. Nu stiu si nici nu ma intereseaza.

Vorba ta, viata e scurta. nu?

II) Cat despre tine, shmucks- stai linistit, doar eu iti spun asa, chiar daca tie nu iti place- tu stii foarte bine ca tin la tine de nu mai pot. Esti printre putinele persoane cu care pot discuta orice, de la carti, arta pana la jenant si la chestii la care radem ca niste cretini. Si totusi insisti sa faci pe prostul, sa ai impresia ca as avea nu stiu ce pretentii , cand cel cu pretentii nejustificate esti mereu tu.

Ia viata asa cum vine. Ma cunosti suficient de bine sa stii ca nu dau doi bani pe aia care cred ca isi apartin fiindca se pupa in cur si se plimba de mana pe strada. Si nici pe prieteni care se suna din an in pasti si se intalnesc la inmormantari, dar nu stiu nimic unul despre altul. Si stii bine ca exista relatii mult mai speciale si mai diferite decat astea limitate pe care le imparte 90% din populatie. Da, fac bine, melodia e frumoasa si astept sa iti vina mintea la cap.

Asa. Desi am deschis mai multe open relationshipsuri si am inchis doar cateva (ce pompos suna :)), nu e deloc asa) , nu gasesc ca e timpul sau locul sa dau flit sau play la altele aici. Unele doar au ajuns la stadiul asta de lipsa de contact si au fost suficient de lungi incat sa consider ca datorez asa ceva.

Incepe sa ma oboseasca viata asta moderna in care pare ca ai totul si nu ai de fapt mai nimic. Si totusi nu stiu daca imi doresc alta. Libertatea e un cuvant greu. De vazut daca merita.

Si cu asta am terminat discutia

Printre putinele principii la care tin pana si in vremuri de izbeliste ale constiintei, unul imi e aproape sfant: nu dau in prieteni. Nu imi barfesc prietenii. Nu incerc sa ii lovesc in coaie, fiindca mi-au gresit cu pumnul.

Insa da, le dau peste nas cand incearca aroganta, ermetismul si nesimtirea si da, le atrag atentia atunci cand, cum s-ar spune ,”their heart is not in the right place”. Fiindca daca cineva care are o problema personala cu mine se lauda ca o are mai mare, nu am sa-l contrazic.

Poate are dreptate. Am sa reactionez, desigur, imi sta in instinct. C-asa-i in fotbal. Am sa cultiv indoiala, am sa penalizez ingamfarea si faultul, dar nu am sa spun niciodata “ba a mea!”. Structura mea etica si bunul simt mi-o interzic. Si nici nu imi sta deloc in fire sa ma laud spontan.

Stiu ca am dat peste nas unui sir indian. Imi pare doar rau ca i-am pus intr-o oala comuna si unii s-au simtit lezati in puncte care nu erau ale lor. Si da, am vrut de data asta sa incerc eu apele intr-o chestie anumita, sa vad daca am inteles ce trebuia si daca eram cu adevarat vizata nu numai pe un subiect care nu stiu de unde a aparut si de ce a fost nevoie sa apara, ci si la un nivel josnic, cu totul altul decat trebuia. Am vrut sa vad unde dau si unde sare. Si am fost dezamagita sa vad ca sare de langa mine, din cineva care, de ce sa ne ascundem dupa deget, imi e apropiat si a carui parere conteaza.

Am fost si mai dezamagita sa intuiesc punctul de plecare al circului. Care cred ca e o neintelegere. Cred, fiindca habar nu am. Dupa ce am asteptat, conform instructiunilor, un semn pe care nu l-am primit, tot eu ma aleg cu o fiinta suparata si un spate intors. Iar atunci cand cineva face chestia asta fara sa imi explice, consider ca nici nu are rost sa insist cu intrebarea.

Insa cand acel cineva ma si ataca metaforic, indirect, parca da si parca nu, fara sa ii fac nimic, cu aluzii si apropouri, trebuie sa se astepte macar la o reactie care sa il tempereze. Oricum, ce-am primit a rezonat aiurea si din nou, imi pare rau ca am pus mai multe cazuri intr-o oala.

Ca sa inchei, un alt lucru pe care nu il fac, e urmatorul: nu obisnuiesc sa fac judecati de valoare. Rar voi spune cuiva ca e prost, lipsit de talent sau de potential. Daca cineva intelege asta, nu ma cunoaste deloc. Insa ii voi spune atunci cand in anumite situatii e plin de sine, superficial, arogant si gol. Si asta imi e in primu rand datoria de prieten.

Si de om.

Mai stii cand eram mai mici si ai murdarit o fata cu crema de pantofi pe fatza? Nu mai suntem la varsta aia, sper doar ca realizezi.

M-am pierdut dintr-o bucatica de piele

Mi se intampla des sa ma blochez in gand si sa nu mai realizez ce se intampla in lumea exterioara. Insa nu mi s-a mai intamplat de mult timp sa ma blochez ca ieri noapte, pret de cateva minute bune.

Iti mangaiam o bucata de piele intre coapse si abdomen, luminata curios, selen, cand am inmarmurit: frumusetea corpului pe care il iubeam, o frumusete atat de simpla, autonoma si autoreflexiva, m-a lasat brusc fara respiratie. M-am pierdut dintr-o bucatica de piele intr-un intreg paradis afectiv, cu toata candoarea infantila de care eram capabila doar mangaind, mangaind la nesfarsit, fara sa imi mai dau seama ce fac, fara macar sa gandesc, coplesita de atata frumos.

Mangaind un corp inocent ca un copil care nu cunoaste nimic din perversitatile creierului, ale vorbelor, care nu are alte amintiri decat ale lui. Caci corpurile au sigur o logica a lor, o chimie a lor si o memorie a lor, independenta, care a facut pana si multe dintre marile tragedii amoroase sa continue cu o vointa sadica. Iar corpul asta nevinovat, alb, cald nu a facut nimic rau si nu s-a schimbat cu nimic.

Mi-am revenit apoi, te-am vazut pe tine si am realizat: nu conteaza nimic din ceea ce am sau primesc, atat timp cat am de unde si inca pot sa dau. Sa mangai. Si sa ma mir.

Mai ales sa ma mir.

Nu m-am mai mirat de mult timp.

Dar e inca asa de bine cand te tin noaptea in brate si ma tii si tu pe mine sub respiratia ta.

Inspiram adanc si ne simtim in siguranta.

Copitele cailor rascolesc zapada alba si rece, in timp ce rotile salta peste pietre de rau obtuz slefuite. Trasura pocneste, rotile scartaie pe zapada inainte neteda, iar in spate urme adanci, inguste si perfect paralele le marcheaza trecerea. Un miros rece si proaspat de zapada invadeaza narile aproape degerate de frig, clinchetul continua si copitele din fata ale cailor continua sa danseze. Suntem la distante egale de un roman foarte rusesc si un episod foarte new-yorkez. Intre imprejurimile St. -Petersburgului si o caleasca din Central Park.

Inspiram adanc si ne simtim in siguranta. Un copac incarcat se scutura la trecerea lor. O raza calduta de soare se implanta adanc in zapada. Doua suflete gros imbracate se freaca unul de altul incercand sa se incalzeasca. Zambim in mintea noastra tampita de simplitate.

Multa siguranta concentrata in une belle image. Trista si fericita, ca opiumul unei constiinte zdruncinate, prinsa semi-voluntar in manufacturarea unui construct de dureri frumoase. Daca inchizi ochii, raza ti se implanta in ceafa. Si de acolo nu o mai scoti.

Numb: Cateva puncte explicative chinuite

  • Am avut mereu nevoie de autovalidare. Zilele astea mi-am demonstrat ca sunt proasta, speriata si incredibil de slaba, atat in general cat si vis-à-vis de anumite situatii. Si atunci inghet. In zilele in care un profesor ma priveste batjocoritor, iar eu nu mai pot gandi, reactiona, memoria mi-e varza si in zilele in care ma lovesc ganduri straine din zece parti, stiu din prima ca am sa inghet. Si ca are sa tina. Fara autovalidare, fiecare pas e pentru mine insami unul prost facut. Unul nesigur. Si stiu ca pentru a merge mai departe trebuie sa am incredere in mine, cu riscul de a ma minti. Problema e ca niciodata nu am stiut sa ma mint. Au excelat altii.
  • Am probleme foarte mari de concentrare in ultima vreme, extrem de mari. Am atentia unei muste in cacat, iar rahaturile pe care singura mi le-am construit au inceput sa ma depaseasca. Cu viteza in care pierzi la Tetris.
  • Incep sa ma calce tot mai tare pe nervi oamenii siguri pe ei. As da orice pe siguranta lor, daca nu i-as invidia atat de putin. Daca nu mi s-ar parea atat de plini de ei si ingrozitor de vulgari in siguranta pe care o afiseaza. In modul in care ei niciodata nu iarta, nu se umilesc si nu accepta scuze. In modul in care isi planuiesc viata in detaliu si au si un portret robot al omului care o sa ii faca fericiti bine intiparit in cap. In modul in care se inchina endorfinei, sustin ca dragostea trece prin stomac si ies la o bere doar cand nu sunt obositi.
  • Faptul ca sustin ca nu stiu ce vreau e doar o scuza pentru faptul ca o stiu prea bine.  Curajul nu mi-a lipsit niciodata, imi lipseste doar puterea de a mai misca un deget si dorinta de a mai trai o zi. Efectiv mi-e sila.

Aime-moi moins, mais aime-moi longtemps

Filmul “Les Chansons d’amour” (2007) in regia lui Christophe Honoré m-a fermecat cu totul. M-am indragostit de filmul asta. Mai corect ar fi sa spun ca muzica (Alex Beaupain) m-a dat mai intai pe spate si asa am ajuns la film, dar a meritat fiecare secunda.

“Not since I was a boy watching Cyd Charisse in ‘Singin’ in the Rain’ has a musical made me feel so happy” zice Mark Cousins (Sight and Sound Magazine).

Fiindca asta e, un muzical. Si totusi un muzical care curge frumos, de o gingasie absoluta. Putin in registrul “The Dreamers”( la care, totusi, personal mi-am pierdut rabdarea) sau “Les Amants Réguliers”, filmul ii readuce pe platou pe Louis Garrel si pe Clotilde Hesme, doi actori extrem de talentati care nu au facut decat sa urce in valoare in ultimii ani.

In filmul asta gasesti aproape de toate: dragoste, tragedie, gelozie, moarte, un ménage à trois, futaiuri, muzica, baieti care se mangaie si fete care se pupa. Si totusi substratul depaseste discret teribilismul frantuzesc,ii da o nuanta sensibila si un gust dulce-amar.

Merita mentionat ca filmul NU E facut pentru persoane isterice si fundamentaliste , desi pe alocuri ridica un mare semn de intrebare asupra unei generatii pe care o cunoastem prea bine, care isi apara libertatea fara sa stie ce sa faca cu ea.