Ma uitam la ea, aplecata atent peste masa, concentrata la ceea ce face si usor incruntata. Cu buclele-i perfecte cazandu-i peste un obraz alb si aproape transparent, semana pe una din fetitele din picturile de ulei victoriene, si chiar, un strop, cu ceva din kitschurile rococo. Rochita era clasica, frantuzeasca si nimic in afara de masa moderna de sticla nu trada epoca corespunzatoare detaliului. Era un fel de copil-batranica, asa cum bunica mea era o batrana-copil.
Apoi m-am uitat in fata mea, la baietelul cu ochi mari, albastri si par blond. La 8 ani are deja o cariera de fotomodel in spate, cariera pe care, de altfel, probabil nici nu o mai tine minte. Fixez cu privirea gurita delicata, cu un colt cazut neglijent intr-o grimasa, dezgolind o usoara dezorientare ce i se citeste in dintii mici, de lapte. Ce ochi frumosi.
Daca ma gandesc bine, in afara de orice analiza artistica, nu sunt cu nimic fundamental diferita de personajele lui Nabokov sau de vreun Polanski oarecare. Imi trece prin cap C. ,lovind cu varful degetelor frunzele si gandul lui juvenil-tragic.Zambesc. Chiar asa, as putea fi si eu inchisa intr-o celula pentru ca am atentat la inocenta.
Il trimit sa imi aduca vioara, il pacalesc, il rog sa-mi arate. Stiu ca asta il face sa simta o anume importanta, o datorie fata de mine. Nici eu la varsta lui nu studiam de bunavoie Schuman, Haendel si Bach la pian, iar Ceaikovski imi placea, dar era prea alert pentru apatia mea generala. Imi amintesc si acum lacatul de la pianina cu care profesorul imi batea tempoul, atat de enervant incat nu as fi fost in niciun moment surprinsa daca o alta eu s-ar fi ridicat de pe scaun si l-ar fi strans de gat pana se invinetea.
Dar destul cu amintirile, copiii astia ma iubesc. Nu in fiecare zi, caci copiii nu iubesc zilnic la fel, asa cum nici noi nu iubim mereu la fel. Doar ca ei nu au inca frica penibilului, de care noi nu ne despartim mai niciodata. De obicei insa, adica aproape mereu, ma iubesc, ma adora, se lipesc de mine, ma pupa si se ascund in bratele mele.
Am indrazneala sa spun chiar ca sunt pe undeva o mama-surogat, doar ca surogat nu e cuvantul potrivit ,avand in vedere ca inteleg unele lucruri pe care ea nici la al patrulea copil nu le desluseste. Pentru ca nu o intereseaza. Pentru ca ii e mai comod asa, sa ignore faptul ca fiintele pe care le-a adus pe lume au o viata a lor si o constiinta care inmugureste.
***
Eu, de cand eram mica, am vrut mereu doi copii: un baiat si o fata, ca sa poata avea relatia absolut minunata pe care am avut-o eu cu fratele meu mai mare. Este una din intrebarile care li se pun mereu fetitelor, asa cum copiilor in general li se pune intrebarea semi-naiva “pe cine iubesti mai tare, pe mama sau pe tata?”. Cand fetitele cresc, cred ca de multe ori aceasta luare in perspectiva permanenta devine prost interpretata.
Barbatii considera mereu ca o femeie care spune cu hotarare ca isi doreste copii vrea sa ii inlantuie, pe cand pentru ea evidenta unei familii cu un copil e un tablou de o naturalete desavarsita. Asteptarea de a nu trece prin viata fara implinirea acestei dorinte instinctive de a creste in tine carne din carnea ta nu are la femei decat o legatura marginala cu barbatul in sine, care totusi trebuie sa isi doreasca la randul lui acest lucru . De aceea m-au speriat mereu femeile care nu isi doresc copii, dar si acelea care ii expulzeaza ca pe niste oua de dinozaur, fara sa isi dea seama ce fac.
In sfarsit, nu va speriati, nu voi face copii in viitorul apropiat si nici nu as avea cu cine sa ii fac. De fapt, incep sa ma gandesc serios la discutiile in contradictoriu de ore intregi cu un prieten. “Esti nebuna, TU vrei sa faci un copil? Se va chinui! Pentru ca orice copil care va iesi din mine sau din tine va fi automat condamnat la nefericire”. Avea dreptate. Tot mumbo-jumbo-ul cu frumosul chin, pus pe taler, cantareste subtire.
Am mai spus ca eu, de fapt, cred in Dumnezeu? Nenorocitul! Maica-mea imi spune sa ma rog dimineata si seara pentru bien-etre-ul meu general. Sictir. Oricat de mult as fi aparat ascunsele cai ale Domnului in copilarie, nu ii gasesc nicio scuza la maturitate pentru toata gluma proasta pe care suntem obligati sa o inghitim. Certitudinea ca e acolo, sub o forma sau alta, e o alta poveste in care simt ca nu ar avea niciun rost sa ma bag.
Si atunci cu ce as fi eu mai diferita de El daca as aduce pe lumea asta un copil, sa traiasca -ce-i drept- si bucuriile si frumoasele chinuri de care ii vorbeam acestui prieten? Nu e suficient sa faci un copil si sa il lasi sa se salveze singur. Nimeni nu ar trebui sa ia aceasta hotarare.
Poate ca in asta consta pana la urma salvarea umanitatii: daca inca de la Adam si Eva omenirea si-ar fi infrant dorinta egoista de a procrea ( si nu ar fi muscat din mar), omul ar fi putut fi considerat cu adevarat o serie reusita. O serie de doi. Pula mea, ar fi fost mai bun decat bunul Dumnezeu.
Ma rog.
Maine o sa vreau tot doi. Orice ar insemna asta.