Verigile lipsa

Nu sunt parintii, colegii de facultate si nici vecinii de bloc. desi ar putea fi. Nu sunt fratii sau surorile. desi de multe ori sunt. Nu sunt mama, tata, pisica sau catelul. desi cine stie? Nu sunt relatiile de ani de zile, cu care mergi la cumparaturi sau de mana pe strada. desi ar fi frumos.

Sunt ceilalti. Oamenii pe care atunci cand ii intalnesti, ceva se declanseaza si nu mai incap in categorii. Fiindca sunt deasupra lor. Oamenii pe care uneori ii vezi de cateva ori pe an, dar pe care ii iei direct in brate si ii tii asa pana pleci. Si care dupa atata timp inca mai cred ca asa faci tu cu toti. Oamenii pe care uneori ii vezi chiar rar spre deloc. Si ei te acopera cand ti-e frig si te asteapta pana vomiti bautura si sufletul.

Si pe care ii iubesti asa de profund cu toata mintea, sufletul si corpul ca aproape te sperie. Pe care ii vezi goi in momente aproape miraculoase, fara obligatii si fara angajamente. Relatii care depasesc romantismul. desi il au. Relatii la care problema nici nu se mai pune. unde peretii sunt din apa. Verigi de legatura intre dragostea amoroasa, familie si prieteni de rutina. Piesele de rezistenta.

Viata nu-i o cutie de ciocolata. Sortimentele nu apar toate pe cutie. Gasesti cate o surpriza dozata la cinci cutii. Si e ok. Ca asta-i dragostea crestineasca.

E o seara primavarateca afara, frumoasa si destul de calda

E o seara primavarateca afara, frumoasa si destul de calda pentru ianuarie. La “La Comédie de Saint-Michel” e o piesa destul de buna se pare, fiindca multimea se imbulzeste la intrare. Totusi, atunci cand faci teatru, cu atat mai mult, nu prea gasesti persoane care sa te si insoteasca la vreo piesa.

Pe strada fete imbracata de iarna, cu fulare si esarfe pastel si genti pline cu tinerete. Baieti frumosi, cu parul in ochi, pulovere si fulare la fel de pastelate,genul care te-ar da pe spate daca ai fi o pustoaica boema de oriunde altundeva. Secretul este insa ca in Paris, toate fetele sunt imbracate boem si toti baietii se imbraca frumos, cu fulare lungi si paltoane de film. E doar imitatie, imitatie pana la bunul gust si dragoste, fiindca baietii boemi de fapt prefera blondele tipice americane cu sani mari si gura un pic mai mare decat sanii.

E o seara frumoasa totusi, si un baiat mai traverseaza bulevardul cu paltonul pana la gat cu doza de bere in mana. Cupluri si grupuri de tineri galagiosi si adesea beti socializeaza stradal, in timp ce eu ma indrept cu geanta mea kaki si fularul meu boem spre un Monoprix in care se aude Katie Melua. Ma uit rapid peste rafturi si aleg un Sauvignon blanc destul de ieftin, fiindca nu am chef sa trec pe la un bancomat pentru lichiditati si nici nu cred prea mult in arta vinurilor.

E cam la fel ca si cu fetele boeme, care totusi exista in mare parte; exista vinuri bune , dar greu de distins si exista parfumerii in care vanzatoarele iti recomanda parfumuri scumpe, cu personalitate- pasionale , dinamice, sarmante -cand de fapt ele se impart in doua: unele care plac si unele care nu.

Iar eu, nu prea stiu ce sa fac cu mine, dar am ajuns sa comoda in nepasare, atat de comoda ca uneori mi-e teama. Asa ca imi dau examenele din accident in accident, ma autopedepsesc, detest, admir si beau vin pe muzica frumoasa. Si gradele dintre cuvinte, reflecta ca de obicei, lipsa de continut in tot preaplinul ei: un melange sui generis,chéri .

Conchid ca e o seara placuta afara, desi cupa cocheta de vin alb pare invechita si trista. Refuz sa inteleg de ce.

Zilele astea o sa scriu si un post optimist. Poate.

Daca as fi scris azi sau ieri sau alaltaieri ceva ar fi fost un post care ar fi sunat “Omg,I am soooooo happy”. Dar nu l-am scris ca m-am tot grabit. Si totusi e adevarul: zilele astea m-am simtit mai fericita poate decat in ultimii 3 ani. Si asta e locul in care sunt fericita si as vrea sa raman.Dar nu pot.

Si il scriu la 5 dimineata, desi nu prea am nimic de zis, dar ma simt brusc iar deprimata.

A inceput cand azi am auzit ceva care semana pe altceva, dar nu prea cred ca era acel ceva si am auzit eu prost ca de obicei. Dar care a declansat toate complexele si tristetile posibile. Nu ma intrebati ce. Nu va zic.

Sau poate ca au fost berile alea…

Sau poate de la cat am ras…

Sau poate fiindca ma simt si un pic indragostita…de ceva imposibil, ca de obicei.

Sau poate alea mai mult de doua pachete de tigari pe zi…

Sau poate barbatii care tot vor sa iti ofere ceva, desi tu nu ai nevoie.

Sau poate faptul ca la 3 dimineata la telefon Alexutz parea mai trist decat mine si asta m-a durut…

Poate unele persoane de care ma tot ciocnesc si unele amintiri.

Sau poate chiar berile alea

si ca mereu cineva se grabeste undeva

Si faptul ca iarasi dau involuntar in persoane incercand sa le fac un bine

Si batrana aia aproape inconstienta de la spital, de 89 de ani sau cat, pe care a lovit-o fiica-sa brutal peste mana

Si faptul ca ma simt asa de capabila, dar degeaba un om capabil intr-un fel de inchisoare. Free gigi si din alea…

Sigur alea cateva beri. Si cateva cuvinte. Ce nume inspirat au gasit astia de la ” Celelalte cuvinte” pentru trupa.

Habar nu am ce vreau sa zic. Dar berea e chiar buna, nu o las. Blonda si desteapta. Nu ca mine.

Dar ma doare capu’, asa ca o sa ma culc. Fericita si stupida iar o sa fiu maine. Vorba unui prieten…

PS: Nu am semnal in unele birturi, asta e trist. Nu cu adevarat trist, dar totusi. Las’

Edit: noi intrebari gugal search:

“pot sa o ling in pizda daca sta in picioare?”- da, important e sa nu stai si tu. midgets excluded.

“mi-am dat drumul in pasarica ei ce fac”- iti dai drumul in gol, de data asta de la inaltime

“unde sunteti fetelor??”- ma plimb

Mna, macar cineva sa aibe niste raspunsuri si sa doarma linistit. Pula, unii au intrebari cu adevarat importante si eu iar ma plang.

Viata-i frumoasa, se zice.

Asa mi se pare si mie uneori. Si totusi nu imi pot omori uriasul mizantropism care ma ia uneori pe sus si ma face sa declar din nou clar si raspicat ceea ce am aflat cu mult. Oamenii vor fi intotdeauna rai si falsi. Se vor ataca din nimicuri si vor ataca inapoi marsav. Vor insela. Vor trada. Se vor comporta infect cu cei pe care ii iubesc. Vor da la o parte oamenii care ii ajuta sau simpatizeaza. Vor inventa tampenii si le vor afisa firesc, de parca lumea e compusa logic. Vor fi exagerati. Vor lua masuri exagerate. Vor intrista. Vor rani.

Nici macar eu nu pot fi exceptia la faptul ca oamenii sunt niste curve. Vor aparea mereu altii si altii, pana viata ajunge sa te scarbeasca in asa masura incat nici nu mai poti privi oamenii in ochi. Si atunci te insingurezi, te saturi sa iesi si nu mai vrei sa auzi de nimeni si de nimic. Pana ajungi sa bei, sa nu mai raspunzi la telefoane, sa nu mai mananci si sa iei orice drept o gluma stupida care se tot ingroasa si in care toata lumea te lasa mereu singur si departe de casa. Tot mai tare si mai rau, pana iti vine sa iti vomiti sufletul. Caci in definitiv a fi lasat singur si a te insingura e unul si acelasi lucru.

Hit the road, Jack

Decembrie. Vremea sa ma intorc la origini, la familie, la birturi si nebuni. Vremea sa am toate conversatiile anuale gen: “Si cum ii acolo? Iti place? Ai grija de tine” , dar si conversatiile gen “Da-l in pizda masii de examen, sa bem!”. Bun, am stabilit, e decembrie.

Ca si in fiecare an in care uit sa imi iau bilet de avion, fie pentru ca imi astept salariul, fie pentru ca am avut prea multa treaba, fie ca mi-a fost lena sa dau click, prevad ca am sa ma intorc cu autocarul. Ce-i drept tine o zi si o noapte, dar avand in vedere ca trece direct prin Arad, ma scuteste de chestia care ma enerveaza mai mult decat pierdutul vremii degeaba: transferarea bagajelor pe alte mijloace de transport. Astept deci primavara, si zborurile-minune noi spre Timisoara.

Sa va spun totusi cum decurge un drum de Craciun pe autobuz spre Romania, evitand sa mentionez toate detaliile , cum ar fi: ca busul o ia prin Franta, apoi Germania, apoi iarasi in Franta si apoi de abia trece mai departe;ca drumul nu mai tine o zi si o noapte ci doua zile si o noapte (si chiar mai mult, uneori cu moartea sperantei ca vor mai fi acasa de Craciun pentru cei din Iasi, urcati nevinovat cu vreun francez dupa ei) si ca uneori nu gasesti locuri decat la o firma denumita, original, Eurotimes.

In primul rand, scaunele sunt asezate strategic: pe un rand stau studentele, si pe altul stau curvele care se intorc de la produs. Barbatii se aseaza pe unde au loc, inghioldind toate femeile si sforaind de cate ori au ocazia, strivindu-le cu burta de scaun.

In timp ce studentele fac conversatie cu cei/ cele de varsta lor-romani sau francezi-, asculta muzica sau citesc, curvelor de pe randul alaturat le suna telefonul roz / rosu cu clapeta si cu un mutzunache atarnat de el de cincizeci de ori pe ora, dupa care raspund si le explica sotilor- care habar nu au ce fac ele acolo, sau sunt prea prosti sa creada- cum asteapta ele sa ajunga si cat de dor le e de copii. In alte randuri le suna clientii, francejii si alti indivizi, tu fiind, bineinteles, tintuita locului si obligata sa asculti toate aberatiile siropoase.

Exista si alte distractii, desigur. Daca ai norocul sa fii genul caruia ii e rau pe masina, cum sunt eu, ai privilegiul (asta daca te certi in prealabil cu soferii si cu toate cutrele din zona) sa stai pe primele locuri din spatele soferului. Aici poti sa auzi conversatiile interminabile si deosebit de interesante ale soferului cu doua fete care impart un neuron, pleoscaitul soferilor cand isi scot sarmalele sau, de ce nu, conversatiile telefonice ale soferilor alternativ cu nevestele si cu sefii carora le raporteaza cate tipe singure si cu iegari au urcat de data asta.

Peisajul nu este insa complet fara tiganii din spate, care au urcat cu toata familia si si-au impachetat casa in sacose de rafie depozitate in fund de tot, una peste alta, cu sugarii care plang 24 din 24 (sugarii, copiii adica) si cu nevestele cu poale lungi si haur prin cositze, cateodata si cu vreun adolescent care isi da mp3 playeru cu manele pe maxim. Daca nu da, e ok, pun soferii.

Cel mai bun lucru pe care il ai de facut pe autobuz este sa dormi, sa dormi mult, si cand te trezesti sa te autoflagelezi pana adormi iar. Daca chiar chiar nu mai poti, sa tii castile pe urechi sau sa iti pui imaginatia la contributie ca sa get out of your mind.

Asta in momentele in care nu poti sa citesti, fiindca autobuzul se zgaltaie prea tare si esti stresat ca o sa-i pice sandwichul tau cuiva in cap de deasupra sau ca iar vin aia de la vama sa scoata tot ce ai din valize. Cand mai intra radio, auzi bineinteles de vamile pline pana la refuz (ca sa iti faci curaj, nu?) sau afli de la unul de la altul de multimea de soferi care au murit pe autostrada in plina erectie din cauza vocii de pe gipies, Dana.

Bun, si acum ma duc sa ma pregatesc sa imi iau bilet. Dar nu chiar azi ca ies cu colegii de la teatru. Maine.

Exista nopti in care gandurile ma mentin treaza.

Exista nopti in care nu pot sa dorm. Exista nopti in care parca as fi pe speed. De fapt sunt doar pe a treia cafea, pe la 4 am si nu e nici dracu nici pe net nici pe emisfera internautica. Stai, ca ii acelasi lucru.

Degetele mi se misca pe taste mai repede decat johnny bravo spre o gagica. Am si o importanta problema de concentrare a pupilelor pe un punct fix, care mai tarziu in zi imi va speria toti colegii de facultate convinsi ca sunt dementa.

Si atunci ma apuca. Dansatu. Zbantuitu. Datu din cap. Si mai ales ideile. Am atatea idei ca le gandesc mai repede decat le pot tasta. Iar de tastat tastez tare repede si cu tremuraturi in degete. Sa nu zic in glas.
Am atatea idei ca parca vin in cireada si ma calca in picioare lasand numai praf in aer. Si nu am timp. Nu am timp. Nu mai am timp deloc. So little time, sooooo much to do. Si mai iau o gura de cafea.

Capul meu e rotitor, la fel ca si globul ocular. Amandoua. Si mai iau o gura de radio Guerilla, inca una de cafea si si si…ma tot gandesc ca nu am sarit inca cu parasuta si nici nu m-am apucat de cele cinzeci de proiecte care imi fermenteaza printre sinapse.

Timp in care nu fac nimic. Dar ma gandesc la cate o sa fac. Pe vremea cand am cu cine. Cred ca incerc sa zic ca am nevoie de un prieten entuziasmat de noapte. Sau de un job de noapte. Da nu din ala.

Nu am energie sa caut un titlu

Ma doare si pe mine capul. Enorm de tare. De zile intregi. Ba nu, de saptamani. Recunosc, tonele de cafea nu ajuta si nici tigarile pe stomacul gol. Nici lipsa de somn acuta si nici excesul, atunci cand e.

Totul se invarte. Toata lumea incearca sa imi explice ce sa fac, cum sa dreg, cum ca e o chestiune de varsta, sau de distanta, sau cum ca sa imi fac analizele de sange. As sta pe spate zeci de ore daca as putea si m-as uita in tavan. Sau macar intr-o carte buna.

Familia zice cum ca nu o mai sun si ca ar putea fi morti si ingropati si eu nici nu as vrea sa stiu. Aproape ca urasc tentativele de a ma induiosa. Prefer o palma. Unii vor sa stie de cand nu am mai spus “Te iubesc!” cuiva. Uite de ieri. Numai ca o spun aiurea si nici in ruptul capului cui trebuie. Stiti cumva sentimentul ala in care iubesti atat pe cineva, dar pana si gandul ca ai putea sa ii spui “Te iubesc” iti provoaca greata?

Teatru la etajul 22. Sa taiem, sa nu taiem. Murat zice cum ca am pierde din autenticitatea piesei, dar sunt atatia care vor sa o rastaiem ca il las pe el sa se certe. Mi-e indiferent daca taiem, daca nu taiem, sa facem cum zic aia multi numai sa taca cineva, ca imi urla capul.

Si multimea de formule de pe tabla, de omega si probabilitati, zeci de mii de evenimente rasterse prin Uniunea Europeana. Ma doare capul, zau, taceti!

Si pe loc incep sa tremur iar, ai zice ca de frig, dar nu imi place sa o zic cu gura mea ” Ma simt rau!” si nici ca imi vine sa lesin tot la doi pasi sau ca mi-e indiferent daca se prabuseste tavanul pe mine. Vad doar chiloti pierduti pe sub plapuma si imi astupa respiratia cu transpiratia bolii.

Ma intreaba de ce plang, da’ zau daca stiu, numai ca am citit iarasi acolo. nu am dreptul sa citesc, eu. Cica la mine e o pisica prin casa, cred ca i-am dat drumul afara fara sa observ, fiindca i-au ramas farfurioara si mancarea, dar nici un zgomot in afara de cel al obiectelor de prin casa care au o vointa a lor. Pisica nu-i,

Totusi, din noroi nu au crescut inca flori.

Sunt dulci cand zambesc frumos, cand danseaza sau cand citesc atente o carte. Frumoase cand stau cu tine la masa, cand radeti impreuna si cand le stralucesc ochii. Excitante cand infrante de alcool,sunt curioase si lipsite de aparare. Te saruta pe jumatate de gura si apoi se grabesc inapoi in viata, la fel ca si tine.

Cu toate astea, nu am reusit niciodata sa ma indragostesc de o femeie. Zambetul lor ma atrage, sarutul lor e frumos, iar sexual sunt ireprosabile. Ma gandesc serios ca o femeie nu are cu adevarat nevoie de un barbat pentru un orgasm de calitate. Mangaierile sunt senzuale, miscarile perfecte , nimic animalic nu poate interveni intre doua femei. Nimic nu intrerupe ritmul perfect al stapanirii unei femei de catre o alta.

Si totusi, nu am reusit vreodata sa ma indragostesc de o femeie. Le-am iubit, pe unele, le-am iubit dulceata, puritatea, supunerea si puterea pe care o transfera. Insa niciuna nu mi-a controlat gandurile. E adevarat ca una singura mi le-a ravasit. O tin uneori si acum in brate, imaginar, iar ei ii place si isi intoarce capul intr-un zambet intins, perfect, slefuit. Dar o uit mereu, fiindca si ea a uitat prieteneste de mine.

M-am autopedepsit mereu, ca dupa o crima fara urme. M-am autopedepsit uscat, doar in gand si in constiinta. Si am avut dreptate. Expierea mea a fost linistita, tacuta, aproape kantiana, dar intotdeauna justificata. Era nedrept si imoral, iar eu nu incerc sa maschez imoralitatea si crima impotriva acoperisului.

Nu m-am indragostit vreodata de o femeie, fiindca m-am desavarsit intr-o perpetua alternanta activ-pasiv pe care nu au reusit sa o depaseasca.Nici una nu m-a implinit in ambele sensuri: fizic si intelectual.Nici una nu a reusit sa ma surprinda. Au ramas asa cum le iubeam -supuse si posedabile -si nici nu as fi vrut macar sa le schimb.

Totusi, din noroi nu au crescut inca flori. O femeie nu se poate iubi pe sine. Mai presus de toate, realizez acum, nu am reusit reusit sa ma indragostesc vreodata de o femeie fiindca nici una nu mi-a impus nici constiinta de sine, nici caldura- stangace- a unui barbat indragostit.

Old guns and innocent roses

Toata viata am fost o pustoaica rock. Am avut perioade in care ma imbracam cu fusta de blugi peste pantaloni, camasi in carouri si tenisi colorati. In care purtam ghiozdane cu ace de siguranta. In care ma machiam cu negru la ochi. Totusi, nu am exagerat niciodata: nu ma vedeai cu unghii negre si nu ascultam korn ca si toti wannabesii din zona. Rockereala mea era autentica fiindca ramaneam la clasici si de acolo imi alegeam singura directiile. Ele depindeau evident de mood, caci The Cardigans si AC/DC nu erau tot acolo, dar pe cineva nu depasea nimeni.

Pe la 16- 17 ani nu existau gods mai mari decat Guns’n’Roses. Ei erau apogeul trairilor sufletesti, iubirilor wannabe, paroxismul muzical, rock , putere, bere , cele mai tari clipuri si cei mai dumnezeiesti barbati adunati la un loc: Axl Rose, Slash and the band. Nu existau solouri mai perfecte si in acelasi timp profund de nepretentioase, gagici mai misto, balade mai triste si power-rock mai motivant. Ei erau inceputul si sfarsitul, Alfa si Omega.

Cu timpul am mai crescut si barurile rock au inceput sa mi se para infantile. Rock mai ascultam, dar m-am dat pe ritmuri mai simandicoase, desi nu prea am parasit niciodata aria rock-jazz-D&B and such. Trupa era oricum despartita, Axl huiduit si Slash comod in Velvet Revolvers.

Am ascultat in zilele astea Chinese Democracy, albumul “proaspat “al celor de la Guns. Nu prea suna, zic unii, a Guns ,dar baietii au incercat ritmuri noi: sunt de acord. Nu sunt acelasi format pe care il aveam pe desktop in adolescenta, aceeasi trupa de la care imi cumparam din strainatate DVDuri cu videoclipuri, dar sunt inca tari si au toata libertatea sa schimbe ce vor. So please kiss their good looking asses.

Reascultand, mi-am dat seama insa ca mi-e al dracului de dor de bere rece, zbantuire pe terase si mese, balade triste si rock nebun. Din ala in plin concert cu urlete, zbantuiala, betie, grupuri pe asfalt, prietenii, atasari copilaresti, si dansuri lente la 5 dimineata cu un baiat care iti place. Rockul e un mod de viata, nu haine negre si dat din cap. Si din el constat ca nu m-am maturizat. Am uitat doar putin de el si l-am dat la o parte.:)

Unul din cele mai importante lucruri despre un barbat

Unul din cele mai importante lucruri despre un barbat le afli din modul in care iti iubeste sanii.

Un barbat care va ramane pentru multa vreme in viata ta iti va framanta sanii atunci cand faceti dragoste si ii va saruta intotdeauna cu ochii inchisi. Ii va tine intre palme seara la culcare si ii va acoperi sub plapuma iarna cand e frig. Va adormi ca un copil langa ei, uneori tinand cate unul in gura . Le va da un nume haios si plin de afectiune.

Un barbat care iubeste nu-ti va jigni niciodata sanii, oricat de mici ar fi, dar va rade intotdeauna de forma lor amuzanta, asociindu-i cu ceva bun de mancat. Ii va trata ca pe personaje de desene animate si ii va lua apoi brusc in serios atunci cand iti va cobori incet o bretea.

Un barbat care te iubeste e intotdeauna cald cu sanii tai si se excita cand ti se intaresc sfarcurile. Isi va salva poze porno pe calculator si va reveni mereu langa tine pe canapea sa-i mangaie ca pe bibelouri.Iti va spune mereu ca o bluza sta bine pe tine, dupa modul in care iti scoate in evidenta sanii. Nu va face glume mitocane . Ii va saruta inainte sa deschida ochii dimineata si isi va tine respiratia fierbinte pe ei pana reuseste sa se trezeasca de tot. Le va tine de cald in timp ce va uitati la un film bun. Isi va trece bratele pe sub ei de cate ori va veni sa te surprinda din spate.

Ii va uita dupa ce va veti desparti si se va incalzi cu ei in palme zilnic ca prima data.