Plimbarea de dimineață în Oradea și cea de seară în Belgrad

Prima acțiune pe anul ăsta a Institutului pentru Sondarea și Cuantificarea Prostiei “Lorin Fortuna“ de pe lângă Mișcarea PsychoMetal a avut loc uichendul trecut. În acest scop, încă de vineri seara m-am întâlnit în trenul “Foamea” cu venerabilul mare maestru Țâța Vacii, de loc din Iași și ne-am călătorit până la Oradea, cu o mică escală de o oră și ceva la Cluj, unde am studiat și am propus, unul altuia, chiar soluția euthanasierii grabnice a boschetarilor din gară.

Ajunși dimineață la Oradea, am profitat că aveam timp la dispoziție și am făcut o plimbare de două ore prin urbe. Anul trecut, prin mai, bătusem orașul dintr-un capăt în altul la picior, dar nu văzusem centrul. Acum sosise momentul, așa că am luat-o de la gară înspre centru. La un moment dat, am întâlnit o clădire frumoasă, dar într-o stare cam jalnică și am hotărât să urmăm strada din fața ei. Puțin mai încolo, aceasta se transformă într-un pietonal ce șerpuiește printre clădiri mai mult vechi, de toate neamurile și stilurile. Puține dintre ele renovate, puține în paragină, însă cele mai multe în curs de renovare. Ăsta e un lucru îmbucurător.

Acest pietonal duce până în Piața Ferdinand, unde se află edificii plăcute ochiului, printre care și teatrul. De pe podul ce traversează Crișul Repede, cu același nume ca și piața, avem o panoramă splendidă asupra clădirilor administrative.

Peste pod este Piața Unirii, unde se găsesc numeroase biserici vechi, unele în renovare și alte obiective ce țin de partea administrativă a Oradei. În piață, ca în multe orașe transilvănene, tronează statuia lui Mihai Viteazul. Puțin mai încolo este și cea a lui Emanoil Gojdu, de o talie asemănătoare cu prima. În Oradea există și un parc central destul de mărișor, timid modernizat. Sperăm ca modernizarea sa să continue. În mijlocul parcului se află monumentul închinat ostașilor români care au luptat cu fasciștii, știindu-se că în apropiere, la Carei, a fost eliberată ultima brazdă de pământ românesc de sub jugul fascist, cum era și mai este exprimarea în limbaj de lemn.

Cel mai probabil acest monument a fost ridicat de comuniști, iar criptocomuniștii ce au urmat, nu au considerat necesară schimbarea textului de pe el. Din parc am plecat spre casa lui Jax, care ne aștepta să plecăm în călătoria noastră sudică. De pe un pod pietonal am mai surprins încă o dată buricul târgului Oradea.

Eram patru bucăți. Am plecat de la Oradea și nu ne-am oprit până la Timișoara. Unde mergi prima dată când ajungi la Timișoara, cum era cazul meu? La mol, desigur. Jax avea o treabă la mol. Și pe mine mă trecea una, așa că am vizitat cea mai importantă atracție dintr-un mol. Am ieșit apoi imediat, că nu mă atrăgea nimic din ce era pe acolo.

Mi-am mai luat de undeva de lângă o piață un hamburgăr sârbesc numit pleșcaviță. Adică o chiftea cu gust de mici de Kaufland băgată între două felii de pâine rotundă, la care se adaugă curechi, muștar și checiap. L-am pescuit de pe traseu și pe Cartof și ne-am dus cu toată viteza înainte spre graniță. Astfel s-a încheiat precoce printr-o depresurizare urmată de o alimentare, primul meu contact cu Timișoara. Din fuga mașinii murdar rău Banatul, exact ca Maramureșul și Bucovina și Moldova și Bucureștii și oriunde ai merge în România. Mai vorbiți-mi de civilizație când nu veți mai avea peturi în râuri și gropi de gunoi în gârle, până atunci să continuăm povestea.

Punctul de frontieră de la Moravița e cel mai jalnic prin care am trecut până acum. Aici nu s-a descoperit asfaltul. Prin vamă am trecut ușor, pentru că și-au dat seama după îmbrăcaminte și muzica pe care o ascultam, cine suntem și unde mergem. De dimineață tot trecuseră de ăștia ca noi și sâmbătă 20 martie 2010 cred că traficul de mașini dinspre România spre Serbia se triplase față de o zi obișnuită în vama Moravița.

Deși plecasem târziu din Timișoara, odată cu trecerea frontierei la frații sârbi, am câștigat o oră. Ciudat se mai joacă oamenii cu timpul. De fapt trecusem în Banatul sârbesc, component al regiunii cu statut de autonomie extinsă Voievodina din Serbia, despre care casele de pariuri din Londra spun că va fi viitoarea țară ce se va desprinde din ceea ce a fost Iugoslavia, care în ultimii 20 de ani a evoluat exact ca telefoanele Nokia. Partea asta a Banatului a devenit sârbească în urma Trianonului, care pentru români este la fel de dureros ca și pentru unguri, pentru că la 1 decembrie 1918 s-a hotărât unirea până la Tisa, ori frontiera actuala de vest a României nu prea este pe Tisa. Dacă ar fi fost așa, atunci granița României cu Serbia ar fi fost Tisa și Dunărea.

În drumul nostru către Belgrad am întâlnit și sate românești. La partea de civilizașie e fix la fel, adică peturi și gunoaie peste tot. După ce se trece Dunărea, pe singurul pod din zona capitalei Serbiei, începe Belgradul. Plănuisem mai întâi să mergem pe unde ne rezervasem locurile de dormit pentru a lăsa bagajele. Pentru asta Jax a folosit-o pe Ioana. Pentru că Belgradul e fratele geamăn al Bucureștilor, cu singura diferență că nu are câini vagabonzi, doreii lucrau și înlocuiau țevi în cel mai balcanic stil posibil, astfel traficul era dat peste cap și multe străzi închise. De remarcat totuși la ei numărul celor care muncesc simultan este mai mare.

Nu s-au putut respecta indicațiile Ioanei și deși hostelul nostru era la 3 km de centrul Belgradului, ne-am dus de nebuni peste câteva culmi, până când orașul a rămas în urmă și ne-am trezit într-un fel de sat la marginea pădurii. Dacă mai treceam o culme ne trezeam în Kosovo. Așa că ne-am întors și după câteva orbecăieli pe niște străduțe înguste și îmbâxite, am ajuns. Am lăsat bagajele și am mers ca și Jax și partenera lui să facă același lucru, ei având cazare în altă parte, la cineva care stătea într-o monstruozitate de bloc, cum numai în țările care au cunoscut comunismul poți vedea. De la balconul cetățeanului respectiv aveți câteva poze graitoare. Mai întâi și celelalte două blocuri surori ale celui din prima fotografie.

Belgradul este orașul fost comunist care are clădiri, nu la fel de sinistre ca cele din orașul minier polonez Katowice, dar mai chicioase și mai dezgustătoare decât cele din Phenian. Când le privești te furnică pe spate și îți vine să scuipi și să întorci privirea. Sunt pur și simplu niște monștri giganți din beton. Câteva mostre mai jos și o panoramă a acestei zone a Belgradului surprinse de la același balcon. Stați calmi, o să vă arăt și clădiri mai frumoase din Belgrad.

Scăpați de bagaje, am mers la plimbare. Vremea foarte plăcută și sârbii scăpați de iarna năprasnică au umplut străzile și parcurile. Ne-am dus să vizităm catedrala Sf. Sava, despre care se spune că este cea mai mare din Balcani. Este un edificiu impresionant și impunător. Când aud noțiunea Balcani sunt derutat, pentru că nu are o determinare clară. Interiorul catedralei este în plin proces de restaurare și e un adevărat șantier cu schele, moloz și mașinării. Cum intri în catedrală te izbește un curent cu vreo 10 grade mai rece decât temperatura exterioară. Într-o aripă a edificiului este amenajat un altar și locuri pentru lumânări. Slujbele se țin într-o biserică din apropiere. Aici există un parc și alte câteva clădiri administrative. Ce îmi place mult la sârbi e că unde au un loc mai vizibil amplasează o statuie sau un monument, ceea ce tot scriu și zbier de ani de zile că ar fi indicat să facem și noi.

Întrucât se înserase și deja se făcuse ora 19, am hotărât să lăsăm turismul pentru a doua zi și să ne deplasăm câtre Beogradska Arena, o sală polivalentă nouă și modernă aflată în partea Belgradului de peste râul Sava, numită și Belgradul Nou.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *