Blogoras de oras

Nu-mi gaseam starea. Era aseara, sau poate era acum doua seri, desi poate nici nu a fost in viata asta. Nu prea mai pot sa mananc de vreo doua saptamani, dorm continuu si imi vine mereu sa vomit, de parca in mine sta un copil care asteapta sa sara afara si sa imi spuna “Tata”. Iar eu sa ma uit la el mirata, sa il mangai pe cap si sa ma bucur.

Am facut o baie lunga si fierbinte, atat de lunga incat incepeam sa ma simt o fiinta a apei. M-am imbracat in graba dupa ce m-am periat o ora in fata oglinzii si m-am cocotat in pat cu N. Stateam asa amandoi tampi, trazniti. El mort, dar viu- eu vie, dar moarta (ciudat, parca am mai auzit asta undeva). Eu il tineam in maini, el ma tinea de suflet.

Am inceput apoi sa ma plimb in camera, de sus in jos, de jos in sus. Ma loveam uneori de Cincinnatus, care se plimba nervos prin celula sa, urmarind inscriptiile fantomatice de pe peretii galbeni. Ne-am oprit amandoi in acelasi moment si ne-am asezat fata in fata, cu picioarele incrucisate sub noi.

– Vine vara, am inceput eu, si rasare soarele. Mi-a urcat seva in ovare si o simt cum musteste. Imi inverzesc venele, imi infloresc sfarcurile, sangele imi e o pasta care pute aproape frumos. Cu toate astea, tu stii prea bine, nu am ce sa fac. Nu am cum sa scap.

– Nu vor sa imi spuna. Mi-au fragmentat deja moartea, ar putea la fel de bine sa imi spuna. Marfinka… Un alt barbat i-a ocupat deja sanii calzi si manutele grasute. Fantomele imi pierd timpul fara sa imi comunice sfarsitul. Ah, cum as vrea sa stiu, cum as vrea sa stiu…

– Afara e cald si frumos, lumina imi strabate printre obloane. La dracu cu nepotrivirile astea, am inceput seara si lumina imi intra deja prin obloane. In sfarsit, adevarul e ca imi intra. Si nu vreau sa ies. Vreau sa stau cu capul sub plapuma si sa simt ca nu exist. Oare cum e sa simti ca nu existi? De fapt tin minte ca nu am existat vreo doua zile, cand luasem pastilele alea. Dar nu am simtit ca nu exist, pur si simplu nu simteam nimic. Nici nu stiam ca exist. Nici nu stiam ca nu stiu ca exist. Nici nu stiam, punct. Nici nu stiam ce e aia sa stii. Si pe asta am mai auzit-o undeva, la naiba, de m-as putea debarasa de tot ce am auzit vreodata undeva. Nu simteam nimic si cu toate astea stateam in picioare, vorbeam la telefon si il speriam pe boul ala care nici macar nu m-a dus la spital.

-Clovnul ala vargat vine aici in fiecare zi si imi arata scamatorii. Mi-as dori sa fac o scamatorie si sa il fac sa dispara inapoi, acolo unde dispar fantomele cand dispar. Am doi copii care nu sunt ai mei, de care mi-e totusi mila. Una larga si chioara si unu schiop, cu picior din curele. Nu-i iubesc si totusi o iubesc, deci ii iubesc asa cum iubesc perna pe care pune capul. Cere-mi te rog niste carti noi, cand iesi…

-Cartile, la ce ne ajuta cartile? Sa le citim, sa le scriem si sa nu mai putem apoi trai. Nici nu stiu de ce citesc porcaria asta. E o porcarie destul de buna, intre noi fie vorba. Eu pot trai doar in arta, cum zicea personajul lui Woody Allen care era la randul lui un scriitor care vorbea cu personaje. In realitate nu e frumos, dar rezisti. Te ratezi, dar rezisti. In arta e frumos rau, dar mori incet. Sau invers. Dracu stie! Dracu sa le ia pe amandoua! Sau de fapt, nu, sa nu le ia.