Blogoras de oras

Sigur, as putea sa astern pe pagina doar amintiri frumoase, caldura, lumina; as putea sa accept disperarea cu un chip taios si resemnat. As putea sa spun ce a fost a fost, asa si trebuie tinut minte. As putea sa va scuip un SMS de Pasti.

Pe de alta parte, as putea sa va servesc mizerii intunecate, cu care sa va imbacsesc existenta zi dupa zi. Un rahat atat de negru incat maine negresit va veti dori sa va taiati pe vene.

Insa nu vreau sa fac nici una nici alta.

Si de fapt, probabil daca ma intrebati azi la o cafea ce parere am despre moarte, va voi rade in nas sau voi schimba subiectul plictisita. Va voi spune ca nu se poate sa ne gandim mereu la moarte, ca trebuie sa ne prefacem bine, sa traim decent, de parca nimic nu s-ar intampla, de parca am putea bea cafele inca o vesnicie de acum, frumos, fata in fata, discutand despre fibre textile.

Dar aici nu ne ascundem mortii in cimitir. Aici vreau sa vedeti moartea seaca, uscata, cotidiana. Afisele cu cruce de pe scara blocului la care suspinam si urcam mai departe. Moartea adevarata: subita, ireversibila, galbena la fata si cu vata in nas. Intr-o carpa alba, plasticata, in care corpul care v-a sters la cur si v-a adormit seara va fi coborat intr-o groapa sapata de niste betzivi care trebuie platiti. Sa simtiti ca acelasi corp e rece, nu se mai stramba, nu se mai misca, nu mai respira si dispare brusc din existenta voastra imediata. Si cand spun imediata, ma refer la una lunga, lunga de tot.

Vreau sa realizati ca a doua zi si pentru tot restul zilelor voastre, pana la aceea in care crapati la randul vostru, veti simti o lipsa mare. O lipsa la care refuzati sa va ganditi fiindca ,daca o faceti, nu veti mai putea trai a doua zi cu voi insiva. Sa vedeti ca indata ce inserati piesa in ansamblu, nimic nu mai e logic, nimic nu are sens: nici job-urile voastre de cacat, nici futaiul de aseara si nici banii pe care ii castigati. Ca nu sunteti oameni perfecti, modesti, nevinovati; ca nici macar nu sunteti de vina pentru faptul ca sunteti de vina.

Ca nu il vom salva pe fiecare Daniel Raduta, desi ar fi frumos. Ca masuram vietile in functie de cine ne e mai apropiat. Cei mai buni dintre noi agonisim exact pentru aceia care ne-au sters mazga de pe fatza in copilarie sau pentru aceia care ne-au tinut capul deasupra sufletului atunci cand ne vomitam durerea . E si normal. Daca am face macar tot posibilul, am fi pe metereze fiecare secunda din viata noastra, muncind pentru cineva, pentru ceva, lepadandu-ne de tot ce avem. Niciodata relaxati, comozi, in fata televizorului.

Ca toate sunt corecte cat timp nu privim in laturi, insa atat de gresite, atat de complicate pentru o viata scurta de om. Ca orice am face, asteptam mereu secunda de dezastru, ne ingrozeste mereu taraitul telefonului. Ca nu ne vom putea potoli niciodata constiinta.

Ca nu exista decenta absoluta, nu in existenta asta.